Charlie Hebdo: trei ani de la masacru și care e azi starea libertății de expresie

Am o relație strânsă cu Charlie Hebdo. Pe prietenul meu Antonio Fischetti, care mi-a scris o minunată cronică pentru Cabală la Kabul în momentul în care a ieșit în săli în Franța (“Enfin un film où les Afghans nous font marrer” / “In sfârșit, un film în care afganii ne fac să râdem”), l-am intervievat pentru Vice și tot pentru Vice am realizat împreună un reportaj la Tanacu, pe urmele părintelui crucificator. Iată-l aici în varianta mea și aici în varianta Charlie Hebdo.

.

Ultimele două numere ale revistei sînt dedicate tristei comemorări, combinate cu faptul că în 2017 s-au împlinit 25 de la primul număr Charlie din 1992. Ar trebui să caut printre sutele de numere netriate ale colecției mele dacă nu cumva l-am păstrat.

.

De trei ani, ziariștii și desenatorii de la Charlie trăiesc însă nu doar sub protecție permanentă, dar pe lângă paza poliției când se deplasează în exterior, dispozitivul de protecție privată pe care ei îl plătesc pentru securizarea clădirii costă ziarul între un milion și 1,5 milioane euro pe an. În ritmul ăsta, în câțiva ani ziarul va ajunge falimentar, așa cum și Salman Rushdie s-a ruinat plătind protecție în cele aproape trei decenii care s-au scurs la fatwa lui Khomeini împotriva lui, după ce publicase Versetele Satanice.

.

E greu să ne imaginăm spaima lor zilnică mergând la redacție sau la cumpărături sub protecția poliției sau a unor gărzi private; amintirea mitralierelor cu silențios ale asasinilor; în ce-i privește, s-a terminat cu spontaneitatea, cu prieteniile, cu barurile. Trăiesc acum și pentru totdeauna o viață de clandestinitate. De trei ani lucrează într-un bunker securizat supus în permanență unor atacuri informatice, inclusiv asupra flipperului (pinball) cu care se mai relaxează și ei (150.000 de tentative de conectare dinafară în fiecare lună). Nu se pot face fotografii în clădire, din cauza geolocalizării.

.

Nu am să amintesc aici  magma de mizerii morale și ignoranță agresivă recitate prin mass media în România după tragedia de la Charlie Hebdo și cum am citit stupefiat și mâhnit apeluri publice pe la intelectualii noștri care cereau instaurarea cenzurii și interzicerea critcării religiei. Am să public imediat un editorial pe Europa Liberă despre asta.

.

„Charlie Hebdo” este o revistă unică prin independența sa totală, însă nu singura de acest tip în Franța și se înscrie într-o lungă tradiție franceză a ireverenței, care urcă până la Rabelais și farsele Renașterii.

 E un ziar în tradiția libertății declanșată de primăvara franceză a anului 1968. A apărut mai întâi, imediat după evenimentele de atunci, sub numele Hara-Kiri, printre fondatori aflându-se scriitorul și desenatorul, astăzi decedat, Cavanna, dar și artistul Roland Topor și câțiva din cei asasinați atunci, precum Wolinski sau Cabu.

— “Sub iașmac, bărbosul !…

Revista (sub numele de Hara-Kiri) a avut o istorie foarte agitată, fiind chiar interzisă în 1970, la moartea generalului de Gaulle, pentru o glumă de pe prima pagină despre răposatul președinte.

In paralel cu Charlie Hebdo, alte reviste de acest tip funcționează în Franța, precum Le Canard Enchaîné, sau Siné Mensuel. Toate au particularitatea de a nu avea nici un fel de publicitate și de a practica un jurnalism de foarte mare calitate.

Reportaje, analize politice și excelente analize economice. Cronici de film, cărți și teatru. Invitați externi cu opinii despre evenimente din actualitate, interviuri. Particularitatea fiind că in loc de a folosi fotografii, Charlie pune caricaturi. Uneori, sau cel mai adesea, o caricatură poate rezuma o situație politică sau socială complexă mult mai bine decât o intreagă analiză.

Pentru a ilustra cronica de film de la La La Land – L’Allah Land.

In privința pretinselor atacuri la religie, trebuie spus că în cazul precis al Franței este necesar să se țină cont de diferența de paradigmă culturală, de faptul că Franța republicană și laică separă cu totul religia de stat, religia fiind o chestiune exclusiv privată, în vreme ce în Anglia, de pildă, încă mai există acel articol de lege ambiguu care interzice blasfemia.

Apoi, Charlie Hebdo nu rîdea exclusiv de Islam, ci de toate religiile. Ba nici măcar nu rîdea de Islam, ci de derivele instituționale, de corupție și ipocrizie, de extremismul fanaticilor din Irak sau Afganistan.

De la răposatul Charb, fostul patron Charlie Hebdo asasinat :

— PROIECT DE DICTATURĂ ATEISTĂ
Credincioșii vor fi forțați să poarte un arac pentru a nu se mai prosterna.

In egală măsură, Charlie râdea de extremiștii evrei din teritoriile ocupate în Israel, după cum avea ca țintă frecventă creștinismul și instituțiile sale; ce altceva făceau Rabelais sau Voltaire?

Numărul special Charlie Hebdo la un an după atentat a fost dedicat prietenului imaginar din toate religiile în numele căruia ne omorâm între noi.
TITLUL:
“Un an mai târziu, asasinul e încă liber.”
—

Libertatea de expresie este totală, membrii redacției neezitând să publice opinii sau caricaturi divergente în interiorul aceluiași număr. Singura regulă este combaterea oricărei ipocrizii și a oricărei forme de cenzură.

In 2006, Charlie Hebdo a publicat caricaturile cu Mahomed din ziarul danez Jyllands-Posten, cele care au stârnit proteste în toate țările musulmane. Dați în judecată de organizațiile musulmanilor din Franța, ziariștii de la Charlie au câștigat procesul, în numele libertății de exprimare.

“Da, islamul e compatibil cu umorul”…
(Mahomed)

Cum? Ce riscă blasfematorul?

E un desen de Charb… E mort deja, era unul din cei asasinați. Iar Mahomed rîde și acum.

Atacați deja cu cocktailuri molotov in 2011, când birourile redacției au ars, ziariștii beneficiau de atunci de protecția poliției, care însă recent devenise foarte laxistă.

Tirajul ziarului (încă o dată, fără nici un fel de publicitate) se situa între 50.000 si 150.000 de exemplare, ajungând la 400.000 în momentul publicării caricaturilor cu Mahomed.

Ca și săptămânalul echivalent Le Canard Enchaîné, Charlie Hebdo publică doar desene și foarte rar o fotografie, nu conține publicitate și se finanțează exclusiv din vânzări.

Faptul că unele din aceste reviste reușesc să trăiască doar din vânzări le asigură independența de orice influență politică, independență absolut necesară pentru a face credibilă satira, care de cele mai multe ori este mai ales politică.

Riss, autorul desenului și actualul redactor șef mai este și autorului desenului rău înțeles și cel care a produs un scandal la fel de mare, cel cu copilul kurd mort înecat pe coastele Turciei:

Atât de aproape de țintă…
“Două meniuri copil pentru prețul unuia.”
—

Evident că primii indignați au fost cei care refuză să accepte refugiați. Desenul nu râdea câtuși de puțin de drama refugiaților, ci de nepăsarea europenilor și de mirajul absurd al occidentului, precum în următorul:

Europa readuce surâsul pe fețele migranților…

După revelațiile în legătură cu climatul de hărțuire sexuală și violuri de la Hollywood, Riss, patronul de la Charlie Hebdo, a publicat un editorial ilustrat, intitulat (jucând pe o celebră frază atribuită lui Göring): “Când aud cuvântul cultură, îmi deschid prohabul”.

Carevasăzică, scrie Riss, care e și principalul desenator al revistei, toate femeile acelea splendide și cultivate și inteligente care jucau în filmele lui Harvey Weinstein, de la Gwyneth Paltrow la Ashley Judd, în filme precum “Shakespeare in Love” sau “The English Patient”, treceau mai întâi prin patul porcului cu fața mâncată de vărsat și acnee.

Ce e revoltător în afacerea Weinstein, scrie Riss, este să vezi ce a ajuns de fapt arta, cum totul se face de fapt doar pentru galerie, iar femeile acelea diafane care ne transmiteau morală și visuri treceau mai întâi prin hotelul în care porcul le primea în halat. A doua crimă a animalului Weinstein, scrie Riss în Charlie Hebdo, este că a reușit să ne facă să ne îndoim de artă.

Ah, dar în Franța, scrie și desenează Riss, producătorii sunt “clean”. În desen, producãtorul francez:

— “Madame, ați binevoi să jucați în viitorul meu film fără să trebuiască să-mi sugeți pula?”