Talciocul metafizic din Bruxelles

Toate fotografiile din text sunt de: CIUPICO

.

Am avut întotdeauna fascinația talciocurilor, iar cel din Bruxelles este într-adevăr magic, autentic, așa cum aș fi visat de copil. Fascinația mi-a rămas de la talciocul din Iași, unde mergeam în studenție cu răposatul George Pruteanu, care filma în vreme ce mă uitam la resturile de sărăcie întinse pe ziare sau cârpe: piepteni folosiți, snopi de chei vechi, ruginite, covoare găurite, tablouri vechi, haine purtate. Lucrurile de la talcioc trebuie să fie vechi, altfel e un simplu loc de discount, iar talciocul din Bruxelles e un adevărat anticariat în aer liber.

E deschis zilnic, de la 6 dimineața la 14.00 sau 15.00, spre deosebire de cel de pe lângă Aschauer strasse în ultracatolicul München, unde, pe când locuiam acolo, am fost dezamăgit să descopăr că talciocul e închis… tocmai duminica, pentru că odihna dominicală fusese decretată obligatorie în Bavaria, iar ca să-ți cumperi o sticlă de vin trebuia să conduci până la prima pompă de benzină de pe autostradă.

Talciocul, marché aux puces, se află în centrul vechi al orașului, la câteva minute pe jos de Manneken Pis și Grand-Place, în Place du Jeu de Balle, Quartier des Marolles. Este o foarte veche instituție, datând fără întrerupere din Evul Mediu. Cafenelele dimprejur deschid la 4 sau 5 AM pentru că vânzătorii își întind deja comorile pe covoare, gata să primească primii clienți. Printre primii care sosesc, încă din zori, fie vară fie iarnă, sunt adevărații anticari, cei care au magazine somptuoase, unele chiar pe străzile din jurul vechiului cartier, și care vin pentru a cumpăra ce e mai de soi înaintea mușteriilor de rând.

În talcioc, aproape totul este expus și etalat pe jos, foarte puțini sunt vânzătorii care se obosesc să aducă mese sau standuri. Locurile vânzătorilor se negociază, unii țin același loc dintotdeauna, loc care se moștenește sau se vinde, alții se mută zilnic în funcție prezența sau absența unora mai permanenți. Aceștia au o poziție mai precară și trebuie să-i cauți, întrebând din vânzător în vânzător.

Ai acolo tot felul de oameni, dintre care unii la origine erau gitans, romi belgieni, sedentarizați și confundați cu mediile de forains, circari nomazi, specializați în cumpărarea conținutului unor locuințe întregi, în urma unui deces de pildă.  Aceștia vin și cumpără totul, fără să negocieze, la preț mic, cumpără de-a valma: mobilă veche, cărți, covoare, oglinzi, ustensile de bucătărie, după care vând la talcioc cu bucata.

Eu însumi am găsit acolo o ediție completă din Rabelais, Gargantua et Pantagruel, de pe la Revoluția franceză, în șase volume cu foarte multe gravuri și pagini cu filigran, pe care am plătit 25 de euro, dar care, după verificare pe site-urile specializate de pe internat, am descoperit că valorează în realitate multe mii, mai ales în starea bună de conservare în care am cumpărat tomurile.

Exotic e cartierul și prin aceea că acolo încă se mai vorbește brusseleirs, o limbă germanică hibridă, înrudită cu flamanda, dar greu de înțeles pentru flamanzi, formată în Evul Mediu și Renaștere, în timpul lungii dominații a Hasburgilor spanioli, înaintea războaielor de religie. Limbă foarte puțin scrisă, cu o ortografie fluctuantă, brusseleirs are o gramatică germanică, dar un vocabular profund marcat de împrumuturi din franceză, valonă și spaniolă. De la spaniolii genocidarului duce De Alba a rămas, în argoul din Bruxelles (și numai în Bruxelles) termenul de pagador, un fel de sugar daddy, cel care iese cu o femeie (sau mai multe) și se știe din start că el va plăti tot: pagar, pagador.

Tot din spaniola veche mai vine și termenul care desemnează actul sexual: picanotch, de la picar la noche.

Acea populație rebelă, vorbitoare a unei bizare, din Marolles, a fost de altfel expulzată în bună parte, deseori cu forța, și relocalizată în alte cartiere din Bruxelles, când autoritățile au dorit să refacă o parte din cartier, devenit insalubru.

Îmi amintesc și acum de cafenelele sărace în care exista o frânghie întinsă în spatele celor așezați la bar de dimineață până seara. Când patronul dorea să închidă, în zori, doar slăbea sau trăgea frânghia, iar unii din cei așezați la bar cădeau. Era semnalul că a venit ora tragerii obloanelor. Și mâine e o zi. Asta pentru că Belgia este o adevărată cultură a alcoolului, la fel de mult ca Europa de Est. Belgia e una din puținele culturi în care se bea la volan, la cinema, la prânz și oriunde și în care polițiștii de cartier intră în crâșmă, când fac o pauză din plimbat, își scot chipiul și trag două-trei beri la bar, înainte de a-și relua rondul…

— “Dar sunt înarmați”, mi-a șoptit gâtuit un prieten, ziarist eston, asistând la scenă.

Da, dar sunt oameni și ei, i-am zis, privind înduioșat cum cei doi robocopi erau bătuți pe spate de alți consumatori la bar… Asta e la urma urmei cultura care ne-a dat noțiunea de chermeză și pe Bosch și Bruegel.

Prefer lumea în care polițistul face muncă socială de proximitate, trăgând o bere cu bețivii în timpul serviciului (căci e parte din serviciu, da), celei artificiale și potențial totalitare în care ți se spune “domnule” pe ton înghețat când ești dus la post pentru că ai băut.

Este locul ideal pentru a veni cu o iubită într-o dimineață însorită. Pe-acolo, prin cafenelele acelea care deschid în zori, se face supă la cazan și multe specialități simple, precum l’américain.

L’américain este carne de vita tocată, cruda, cu mirodenii, ierburi, ou si eventual ceapa tocată. Ceea ce prin alte părți se numește steak tartar. Nimeni nu știe de ce-i spune américain. Nu are legătură cu trupele aliate din al Doilea Război Mondial. Americanii nu mănâncă tocătură de carne crudă.

Apoi, în câteva cafenele de la talciocul zilnic se mai servește și haché, un amestec de vită si porc crud, tocate împreuna. Cafeneaua mea preferata e la Clef d’Or, care dă chiar in talcioc. Deschisă de la 5 dimineața pentru profesioniști talciocului, atmosfera e gălăgios-prietenoasa iar prețurile democratice, la nivel de Europa de est. In weekend vin moșulici din cartier care cânta șansonete și șlagăre vechi.

E cartierul cel mai vechi din oraș, iar pe acolo, pe Rue Haute, pe lângă talcioc, avea loc acea Joyeuse Entrée, cum se numea intrarea solemnă a ducilor, regilor și împăraților în capitala Brabantului și mai apoi a Țărilor de Jos care era Bruxelles.

Două treimi (62 %) din locuitorii din Bruxelles sunt născuți în afara Belgiei! Asta face din Bruxelles cel mai pestriț oraș din lume, după Dubai% (83% din locuitori născuți în afara țării). O parte din Bruxelles, cartierul meu, are cea mai mare densitate a populației din lume împreună cu Bombay: 23.000 locuitori pe km2.

Cu niște prieteni de nădejde, cam cum sunt personajele din romanul meu pe cale de ieși la Polirom Pantere parfumate.

O treime din locuitorii din Bruxelles sunt musulmani, caz unic în Occident. Vor fi probabil jumătate spre 2050.

Bruxelles însuși e un talcioc, un microcosm care reflectă macrocosmul.

Cf. și :

Cum e viața mea ca român în Bruxelles, după ultimul atentat al Statului Islamic

și:

Toate lucrurile pe care trebuie să le știi ca să ajungi barmaniță în Bruxelles fără să treci prin patul patronului