Ștefan vodă si sihastrul Daniil (o feerie isihastă)

— Gândește-te, spuse Daniil Sihastrul, că nouă Bunul Dumnezeu ne-a dat scărpinatul în cap.

— Adică? întrebă nedumerit Vodă Ștefan.

— Adică ei, agarenii, turcii, sub turbanele alea ale lor, înălțate peste creștet, cu părul strâns dedesubt, cu mare greutate se pot scărpina la mâncărime, ceea ce-i face grabnic mânioși. La noi mâncărimea în cap e lesne de gonit, prin scărpinare. Ei însă nu pot, iar asta îi face nestăpâniți. O să-i înfrângem.

— Așa să deie Dumnezeu.

— Nu lua numele Domnului în răspăr.

(Pauză)

VODĂ ȘTEFAN: Dar cu futaiul cum rămâne?

DANIIL SIHASTRUL: Adică?

VODĂ ȘTEFAN: Păi dacă mă răscumpăr în bătălie, pot să fac iar aia și aia?

DANIIL SIHASTRUL: Da’ pân-acum ce te-a oprit?

VODĂ ȘTEFAN: M-am oprit eu, c-am zis că nu-s vrednic dacă vrăjmașii…

DANIIL SIHASTRUL: Ce-are vrednicia cu vrăjmășia?

VODĂ ȘTEFAN: Nimică. Doar că…

DANIIL SIHASTRUL: Doamne…

VODĂ ȘTEFAN: Nu-mi zi așa.

DANIIL SIHASTRUL: Vorbeam cu Cel de Sus.

VODĂ ȘTEFAN: Ah.

DANIIL SIHASTRUL: Doamne, arată-i-o acestui nevolnic, care încurcă vrednicia cu vrăjmășia.

(Pauză)

DANIIL SIHASTRUL (sever): Ți-a arătat-o?

VODĂ ȘTEFAN (confuz): Nu știu, am văzut, așa…

DANIIL SIHASTRUL: Aia e.

Chincit ședea Vodă lângă sihastrul cu barba despletită și duhnitor a Logos. Chincit și-n sus privitor, îndrăzni să întrebe:

VODĂ ȘTEFAN:  Adică să-mi arate Domnul mădularul? Hm. Tu cum te-ai făcut schimnic?

DANIIL SIHASTRUL: Intr-o zi, jos la mănăstire, lucrând la un cazan, un glas a bubuit din ceruri: — “Daniil !… Daniile !… Mânca-mi-ai.” Cu fața în glod am căzut, rugând pe Domnul să nu mă lase pradă Necuratului, ce căuta, gândeam, să-mi arate scârnavul mădular, când deodată Domnul Savaot, Stăpânul Oștirilor, căci El era, mi-a hohotit în cap. — “Auzi, Daniile !… Mânca-mi-ai.” Pe loc am priceput grozava taină…

Aici sihastrul se oprește, pieptul umflându-i-se dureros. Vodă îl îndemnă mut să urmeze.

DANIIL SIHASTRUL: Nu mădular căta să-mi arate Domnul, ci Vorbă. Prin Vorbă făcu El gogoloiul acestei lumi. Prin vorbă, da, Cel ce este prin Sine și pentru Sine, Eloah, El Olam, Iehova, Adonai, Domnul Savaot cel Veșnic, strâns în Sine în cutremuratul Tetragramaton, prin vorbă face El și desface și țâșnește și împrăștie și năruiește clipită de clipită, nenumărate lumi.

Gâfâia căznit și nădușit preabunul Daniil.

DANIIL SIHASTRUL: Iar când Domnul binevoiește să glumească, arătându-ne calea, îi spunem vorbă… de duh ! De duh, da, căci de la Duhul vine. Iar tot ce grăiești cu graiul și gândești cu gândul e doar Dumnezeire, toată vorba, toate gâfâiturile de pătimaș în boală, zbierete de muiere în călduri și smiorcăit de țânc mucos sunt doar Dumnezeu.

Incepu să se învârtă prin chilie.

DANIIL SIHASTRUL: Iar deseori tot zic ori o vorbă și o despic așa pe bucăți fără tâlc până mă prinde amețeala: cor-co-duș… bu-da-lă… ca-zan… mă-du-lar… om. Mădular. Om. Oooooom !… Otce naș ije esi na nebesah, Da sviatitția ime tvoie… 

Și iată-l cum se oprește cutremurat:

DANIIL SIHASTRUL: Iar când ajungi să cuprinzi taina vorbei, îți dorești atunci buze cetluite. Când pielea ta e doar pânză de Logos, cum spune voroava elină, ai vrea să fii precum acel înțelept ce ne zice Platonos că ajunsese la atâta iscusință a Vorbei că nu mai grăia. Ca fiara umbla, gol și necuvântător și doar răgete și mugete mai scotea, precum unul prin care vorbește Dumnezeu.

Se opri și-l măsură pe Vodă din ochi, încordat.

DANIIL SIHASTRUL: Ai priceput grozava taină?

VODĂ ȘTEFAN: Da.

Tăcu o clipă.

DANIIL SIHASTRUL: Care e, atunci?

VODĂ ȘTEFAN: Numai Vorba e de tine.