Nabokov și niște fluturi fără dovadă

Fluturi desenați de Vladimir Nabokov

—

Când fiică-mea a venit acasă buhăită de plâns, frumusețea ei hieratică sluțită de muci și ceva bale la colțurile gurii, a știut doar să geamă, ca un animăluț rănit:

— M-a lăsat. M-a lepădat, imbecilul.

Am înțeles pe loc: încă de când ne instalaserăm în Bruxelles, o avertizasem să nu umble cu români. Adu-mi acasă un caid al mafiei albaneze, un scriitor venezuelean în exil, un bucătar japonez, ce vrei tu, dar nu te băga cu români. In loc de asta, ea se încurcase cu un traducător român de la Comisia Europeană.

Îi știu, și eu am fost ca ei: românii au o obsesie cu atributele bărbăției (ceea ce nu arată, de fapt, decât masculinitate șovăielnică). De-aia menționează, foarte mulți, în conversațiile politice: cojones/cohones… Dacă esti bărbat, trebuie să le ai. Bărbatul român are cojones, el nu plânge, nu face labă.

El are corp astral, cu cojones magnifice. Îți vine să-i fuți un cap în gură de când îl vezi.

Ăștia cred că că dacă te masturbezi îți putrezește creierul și o să ai măduvă de calitate inferioară. Și faci copii labagii.

E comic, da, pe-aici prin cartierul european din Bruxelles, unde lucrează cei presupuși a fi cei mai deschiși la minte dintre tinerii români, traducători și asistenți parlamentari și altele, dar să-i auzi pe la petreceri când după multe pahare vine vorba de masturbare. Sar toți ca arși la cea mai mică bănuială că și ei ar face-o…

— “Huuu? Miii? Men, I don’t do that, I’m a man !… Jeeezăs. I have a girlfriend.”

Pentru ăștia masturbarea rămâne interzisă teologic, fiind un mare păcat întrucât deturnează sexualitatea de la scopul ei natural : reproducerea. Biblia o spune explicit in istoria moralizatoare a lui Onan. Masturbarea duce la cele mai sinistre dereglări ale corpului si spiritului. Creierul se usucă și se atrofiază; corpul se dereglează; bolnavii au caracter lasciv și asocial; unii mor efectuând un act sexual normal; societatea trebuie să se protejeze împotriva acestei grozave maladii morale și fizice.

În mintea lor funcționează o prelungire a credințelor antice, aceea că există un raport strâns între spermă, creier și măduva spinării, ele având aceeași natură.

Unii devin orbi, iar creierul altora se usucă atât de mult încât îl auzi cum sună și foșnește în cutia craniană; epilepsia e simptomul cel mai benign.

Am auzit că unii urmează terapii de dez-masturbare, însoțite de o dietă culinară strictă (renunță la junkfood, de pildă). Există cure colective de dezintoxicare de sex, sex addicts, asa cum unii se duc la alcoolici anonimi; de altfel, săracii, atunci cand reusesc sa nu se masturbeze uitîndu-se la pornografie într-o zi se mândresc ca sunt sober… Are you sober today? e întrebarea standard, anodină,  în asemenea terapii de grup, expresie luată din limbajul alcoolicilor anonimi (ideea principală este că bolnavii trebuie să reziste un număr de zile sau luni fără să privească sex online).

Plângea săraca atât de necontrolat că nici n-a știut să-mi spună ce se întâmplase.

— E definitiv? am întrebat-o, strângând-o în brațe, suferind odată cu ea.

A început să bocească și mai tare.

— Vrei să merg eu să vorbesc cu el?

Nu știu ce mă apucase să propun asta.

Am ieșit, am urcat la volan, deși o roată era pe jumătate dezumflată, și am condus prudent, pentru că băusem, până la apartamentul ticălosului.

Nu mai fusesem la el, nu mă invitase, deși o terfelise pe fiică-mea vreun an. Am sunat, acolo la etajul nouă, a deschis și iată-l. Chiar și în interior purta eșarfă scumpă. Ah, ce-i detest pe îmbuibații ăștia. Dacă aș fi om invizibil, aș achiziționa mai întâi și mai întâi o forfecuță nevăzută și-aș deveni teroarea tâmpiților cu eșarfe somptuoase, ăia care le aranjează faldurile grijuliu, să fie eticheta de pe franjurii cârpei pe dinafară, mereu la vedere.

Din neantul minții lor ar țâșni deodată forfecuța justițiară: “harrrșșș”… a căzut eticheta Kenzo, tâmpitule.

Deocamdată am cumpărat o lupă, din aia mare de medic legist, și când văd unul, mă apropii și cer voie, în puține cuvinte, să examinez eticheta. Simt deseori reticență.

După ce mă invită să mă așez și îmi servește un pahar de whisky dintr-o grea sticlă de cristal, remarc cu dezgust că are unghii lungi. Când văd bărbați cu unghii efilate, din alea cu jumătate de centimetru de dungă albă îngrijită, îmi vin porniri de Ginghis Han hohotitor.

— Aduceți-i la mine, unul câte unul… Unde-s cleștii? Nu ăștia am zis. Ăia ruginiți, ca după ce le smulg să facă și gangrenă.

Cum? Cleștii pot fi înroșiți în foc, da, însă îi doresc mai ales ruginiți. Mai vreau și bara aia de fier pentru spart falange.

— E disperată, îi spun. Ce-are fata mea care nu-ți convine? Splendoarea aia pe care am crescut-o ca pe ultimul ursuleț Panda de pe planetă. De ce n-o mai vrei? E așa de fragilă și delicată că puteai să trăiești cu ea fără s-o simți.

Și-a dres vocea. S-a ridicat. A mers la un dulap din lemn scump și a luat de pe raftul de sus o cutie mare de carton, pe care scria Kenzo și în care fuseseră probabil cizme, cizme cu care îmi călărise fata.

Lăsându-l să deschidă misteriosul chivot am privit pe fereastra deschisă, prin care se vedea Atomium, acea construcție metalică din Bruxelles, echivalentul turnului Eiffel, amintire a Expo 1958, când belgienii expuseseră și negri congolezi în țarcuri, însă fără să-i căznească sălbatic așa cum aș face-o eu cu maimuțoiul ăsta mustăcios și cu eșarfă, care deodată îmi zice:

— Domnule, dumneata știi cât m-a costat fata dumitale?

Văzând cum examinam incredul cutia de carton umplută ochi cu facturi, bilețele și cioturi de extrase de cont, a început metodic, scoțând prima hârtiuță:

— Dumneata știi cât m-a costat fata dumitale? Uite, am dovada aici, să începem: când a sosit în Bruxelles anul trecut, am mers să o iau de la aeroport cu taxiul. Nu vă ascund că până la aeroport eu am mers cu trenul, dar la întoarcere am luat împreună taxiul. Poftiți: 40 de euro.

Cutia era burdușită cu bilețele, păstrase tot, unele erau chiar prinse cu niște agrafe, structurate pe zile: note de restaurant, tichete de muzeu și cinema, facturi de electricitate.

M-am uitat împrejur în apartament, nemaiascultându-l, în vreme ce el tot enumera cum a dus-o la mare la Ostende, dar pentru că a plouat tot timpul au trebuit să stea mai mult prin cafenele, în loc să mănânce tartine pe plajă. Uite facturile.

Pereții apartamentului erau decorați cu cutiuțe de sticlă care expuneau somptuoși fluturi exotici.

— Vă pasionează entomologia? îl întreb pe neașteptate, ceea ce a avut darul de a-l descumpăni.

— Da, mi-a răspuns, revenindu-și, când am ceva loisirs, mă reped în Africa și încerc să prind cât pot.

Am dat din cap. Un asemenea contabil hapsân trebuie neapărat să fie un colecționar maniac. Categoria celor care nu dorm decât în pijama călcată.

— Știați că Nabokov a fost un pasionat entomolog? l-am întrebat, anticipând figura goală a armăsarului tânăr și îmbuibat care nu știe cine a fost Nabokov.

— Da, da, am continuat. Nabokov a colecționat și clasificat și desenat, chiar, multe lepidoptera. A botezat chiar o serie de fluturi, de pildă Lycaeides melissa samuelis, și a studiat organele genitale ale fluturilor.

 Îi zâmbeam suav.

— A studiat organele genitale ale fluturilor, m-a îngânat, ca un ecou stupid și moale.

— Vă masturbați des? l-am întrebat, văzând cu deliciu cum îi cade maxilarul.

M-am ridicat și m-am întins, trosnindu-mi oasele.

Am luat cutia cu facturi și bilețele și de la fereastră le-am aruncat în adierea de afară, făcând să plece zburătăcind în aerul vesperal sutele de papioni, și papioane și fluturași.

S-a repezit spre mine și mi-a smuls cutia goală din mâini, deși nu-i mai folosea la nimic.

— Ce faceți, ce faceți?

Am apucat fără să mă grăbesc greaua sticlă de cristal și am izbit în prima cutiuță de pe perete.

Apoi am spart-o pe a doua, apoi am pocnit-o pe a treia și am continuat în vreme ce mă privea paralizat.

— Futu-ți fluturii mă-tii, i-am zis calm.

Când am ajuns jos cu ascensorul și am ieșit din imobil, lumea se adunase în jurul maimuțoiului cu eșarfă care se strivise de la etajul nouă. Ploaia de bilețele și facturi de pe trotuar era o dovadă limpede că se omorâse din amor, zburând ca o molie de lux.

Am plecat cu sufletul ușurat. Știusem că un asemenea tâmpit narcisist care nu se interesează de ceilalți nu mă va întreba de ce port mănuși vara.

—