82b864b5f7f7d1541b2425bf01a7288e
Ἐκεῖ ἔθηκαν τὸν Ἰησοῦν: Acolo îl depuseră pe Isus.

Verbul folosit de evangheliști pentru depunerea trupului în mormânt este ἔθηκαν, ethēkan. Nimic deosebit acolo, doar rădăcina verbului în sine este interesantă, pentru că, în ciuda aparențelor, verbul este identic cu latinescul facere și cu englezescul to do (tun în germană). Tote astea sunt înrudite, deși nu par.

Rădăcina din ἔθηκαν, ἔ-θη-καν, deși nu pare evidentă pentru ne-lingvist, este *dhe– / θη-: indo-europeanul pentru a pune, a depune, a crea, etc. De aici avem în sanscrită: dadhāmi, eu creez. Prezentul se formează prin reduplicare: dha-dhā-mi, dar cum două aspirate în silabe succesive sunt foarte greu de pronunțat, în reduplicare prima silabă pierde întotdeauna aspirația. așa că forma uzuală e: da-dhā-mi, eu creez.

In greacă, unde consoanelor dure din sanscrită le corespund surde, verbul se conjugă de asemenea la prezent prin reduplicare. De la rădăcina θη formăm prezentul: τίθημι = τι-θη-μι, tithēmi , care corespunde exact lui da-dhā-mi sanscrit.

Aoristul (forma de trecut, de acțiune împlinită) e, ca în Evanghelii: ethēkan / ἔθηκαν: au pus, au depus. La θη- se adaugă ἔ, particula care marchează trecutul, și terminația de persoana a treia pentru trecut -καν.

De la această rădăcină *dhe- sanscrita a format termeni precum dharma și dhaman, care reprezintă legea, ceva care a fost creat definitiv. Le corespunde exact, cu aceeași terminație, însă cu asurzirea consoanei, grecescul thema. Iarăși ceva pus jos definitiv, fie o temă, în sensul pe care îl înțelegem ca subiect ales, fie o provincie bizantină, o themă, o unitate teritorială din administrarea imperiului.

De la aceeași rădăcină care ne-a dat tema mai avem în greacă temelia și temeiul: θεμέλιος, de unde și θεμέλιο, plural θεμέλια: temelia sau temeiul, baza. Ceva pus jos solid și pe care te poți sprijini. Ca dhaman sau dharma la indieni. De aceea, sprijinit pe un temei sau o temelie, tu în-temeiezi. E fascinant să descoperi că a întemeia are aceeași rădăcină cu sanscritul dharma și cu englezescul to do și cu verbul punerii lui Isus în mormânt: ἔθηκαν / ethēkan, dar și cu latinescul facere.

In majoritatea celorlalte limbi indo-europene aspirația s-a pierdut încă din preistorie, așa încât, în limbile germanice, rădăcina *dhe- este cea care a dat englezescul do, to do (în olandeză doen, în germană: tun). To do, dharma, temelia și a face, facere au aceeași rădăcină.

Urmele de reduplicare rămân însă în formele de trecut. Acolo unde sanscrita avea dadhāmi, engleza are de la do forma de trecut did, I did (sanscrită: aham dadhāmi, I did) = am făcut, creat, depus, înfăptuit. Reduplicarea e vizibilă și în englezescul deed, olandezul daad și germanul Tat: fapt, lucru întâmplat sau făcut.

In limbile baltice și slave, de asemenea, aspirația s-a pierdut de la început, așa că lui *dhe- din to do și dadhāmi și τίθημι îi corespunde verbul *děti, în rusă: деть. Tot un fel de a face, a depune, a aduce în existență. De unde și dělo, дело, lucrul, chestia, obiectul, identic formal și istoric cu did și deed din engleză, dar și cu dharma, temelia etc.

In lituaniană, ca și în sanscrită și greacă, verbul și-a păstrat reduplicarea la prezent, precum în sanscrită (dadhāmi ) sau greaca veche (tithēmi): verbul lituanian deti are prezentul dedu, dedi, deda.

Am lăsat la urmă latina, pentru că e un caz aparte. In latină, toate rădăcinile care corespund aspiratelor din sanscrită și greacă au fost tratate diferit, în funcție de poziția lor: dacă se aflau în interiorul cuvântului, rămâneau sonore simple. Lui *dhe-, care a dat to do în engleză și delo în slavonă și deti în lituaniană îi corespunde -di- sau -do- în latină în interiorul cuvântului. Con-do = a crea (do) împreună (con). De aici avem conditio, condiția, baza legală, dharma, temelia. De aceea expresia latină ab urbe condita = de la în-temeierea Urbei, a orașului prin excelență, Roma. Urbe con-di-ta. Tot de aici avem verbul, la origine o expresie verbală: credo = cre-do. Cre– vine de la inimă, cor, iar do este același verb *dhe-: a plasa solid, a pune. A crede este a-ți pune inima în ceva. Cre-do corespunde perfect sanscritului  śraddhāmi.  śrad-dhā-mi = cre-do. In irlandeza veche cretim (pronunțat credim): eu cred. Și desigur, din nou, aceeași rădăcină din englezescul to do.

Cred și credința au așadar aceeași rădăcină cu temelia, tema, dharma, to do și delo. Dar și cu a face, facere, fapt.

Iată:

În latină, în poziție inițială, un sunet aspirat în sanscrită sau greacă dădea automat un F-. De aici abundența de F-uri inițiale în latină. Așa încât *dhe-, care în interiorul cuvintelor latine rămâne D (con-ditio, cre-do), apare ca F în poziție inițială în verbul facio, facere.

Și așa ajungem la verbul latinesc facio, facere, care a dat în limbile neoromane de azi facere, faire, hacer și fazer și care a prezentat întotdeauna o mare enigmă etimologico-structurală. Dacă rădăcina e limpede: *dhe– iar F era de așteptat, avem acolo un misterios –C-. De ce fa-c-ere?

Facere și factum au dat în română facerea și faptul, dar de unde vine acel -C-?

Ei bine, explic asta printr-un vechi imperativ latin dispărut în epoca istorică. Avem un exemplu paralel în lituaniană. Relația dintre latină și limbile baltice este mult mai intimă decât s-a spus vreodată, mergând până la misterioase elemente lexicale, precum numele acelui pește din Tibru pe care romanii îl numeau fără să știe de ce zeus (zivs = pește în limbile baltice). Dar, mai ales, lituaniana posedă o particulă de imperativ, –k. Astfel, de la verbul eiti, a merge, imperativul este eik.

In mod previzibil, verbul nostru lituanian deti, a pune, a crea (rezultatul lui *dhe– și care are prezentul cu reduplicare dedu), are imperativul dek, dekite. Precum imperativul latinesc fac, facite (fă, faceți).

E limpede că latina a posedat un asemenea formativ al imperativului prin -k: fac, facite, de la rădăcina *dhe-. Imperativul *dhek ! a rămas în lituaniană: de-k, de-k-ite: fă, faceți. În latină, acea particulă din imperativul inițial fac, facite (fă, faceți) s-a extins la întreaga paradigmă, ba chiar și la infinitiv. De aici: facere, factum, de unde avem noi a face și faptul și fapta.

Am pornit așadar de la rădăcina verbului care a servit evangheliștilor pentru a desemna așezarea Domnului în mormânt: ἔθηκαν, ethēkan, pentru a descoperi treptat că pleacă de la una din cele mai arhaice și productive rădăcini din limbile indo-europene, *dhe-, cea de la care avem în același timp: dharma, temelia, tema și temeiul, to do, credo și credința, condiția, a face, facere și înfăptuire.

Poate că verbul *dhe– nu era folosit inutil așadar, iar Logosul a vrut ca toate aceste sensuri să se împletească într-o punere în mormânt care a servit de temelie.