Akinakēs: decriptarea unui termen greco-scit, sau la ce ar duce o colaborare autentică între arheologi și lingviști

Dorind să arătăm la ce ar putea duce o colaborare serioasă între arheologi și lingviști, am decriptat, la rugămintea lui Cătălin Borangic un termen militar, akinakēs, ἀκινάκης, care la Herodot e dat ca însemnând un pumnal pe limba sciților. Termenul e analizat de un cercetător rus, Sergey Kullanda, care îi atribuie o origine nord-caucaziană (cecenă, nakh) în articolul:

External relations of Scythian [language]

Deși sceptic inițial, am constatat soliditatea, sau caracterul verosimil al majorității reconstrucțiilor lui Kullanda, care are  are o erudiție formidabilă și e convingător mai peste tot, mai puțin în cazul acestui pumnal akinakēs, despre care el are asta de spus:

The word ἀκινάκης used by Herodotus to call Persian (VII 54) and Scythian (IV 62; 70) swords (cf. also Sogdian kyn’k ‘id.’) cannot belong to the inherited Indo-Iranian wordstock where *ki would have become ci. In Greek it is regarded as a loanword, either Iranian (Frisk 1960–73, I: 53) or ‘Pre-Greek rather than Iranian’ (Beekes 2009, I: 51), with no suggested etymology. The word can be traced back to Proto-Nakh *ɦāhḳ́īneḳV ‘iron knife’: *ɦāhḳ́i ‘iron,’ cf. Chechen ēčig, Ingush äšk8, Batsbi _ajhḳĭ ‘id.’ + suffix forming adjectives ­in + neḳV ‘knife,’ cf. Batsbi neḳ ‘id.’ — for North Caucasian etymology see NCED: 851–8529.

Acum, autorul presupune așadar o origine cecenă (nakh). La prima vedere pare a avea dreptate, sau cel puțin reconstrucția lui e plauzibilă. (Nu luăm în seamă, desigur, cecena modernă, atestată în scris doar din sec. XIX, unde pumnal e hingeal (khindjal), împrumut recent din turcă, ca și hangerul românesc. Vorbim de ceea ce putem deduce prin compararea cecenei cu limbile nakh surori, ingușa și batsbi.

Kullanda spune că avem acolo la origine o expresie proto-nakh care ar însemna “cuțit de fier”.

Problema care se ivește imediat este că termenul proto-nakh pentru fier conține o palatală, č sau j (ēčig = fier în cecena de azi) și că pentru a justifica akinak sau akinakē (-es fiind o terminație elenizantă) trebuie să trecem prin multe contorsiuni precum a presupune dispariția palatalei č sau j.  Sufixul -in pentru formarea adjectivelor e corect, iar termenul pentru “cuțit de fier” ar fi într-adevăr ēčigiin nek în cecenă, dar trebuie să ne păzim de construcțiile forțate, mai ales că în cecenă avem un ē- lung la inițială care nu ar explica a- din akinak.

Ca o armă să fie numită “cuțit de fier” de către o populație presupune apoi ca acea populație să fi folosit în special cuțite de os sau bronz pentru a justifica adjectivul  “de fier” pentru un pumnal. Populațiile Caucazului, la vremea în care sciții dominau câmpiile din nordul mărilor Neagră și Caspică, practicau de multă vreme metalurgia fierului. (De fapt, precizează Cătălin Borangic: metalurgia fierului chiar acolo a început! Primele cuptoare si prima metalurgie a fierului sunt întâlnite la un trib din Caucazul de sud, tehnologie secretă vreme de câteva secole, ca apoi să cadă in mâna hitiților.)

Apoi, a presupune că cecenii (nakhii) ascunși în văile piemontului Caucazului, dar mai ales în vârful muntelui, unde au avut tradițional contacte mai mult cu cei de pe versantul sud (kartvelienii = georgienii) au putut transmite termeni militari și de civilizație puternicelor federații tribale ale sciților iranieni presupune un alt efort de imaginație. Istoricii, etnografii și arheologii știu că influența culturală s-a manifestat întotdeauna dinspre câmpie spre munte, nu invers. (Acolo unde eu am dat un exemplu de împrumut plauzibil, dinspre nakhi/ceceni spre indo-europeni, acesta se plasează în preistorie, inainte de dislocarea indo-europenilor din regiunea Caucazului – mai multe linkuri la sfârșitul textului.)

La fel, întreaga mitologie nord-caucaziană, la toate popoarele, indiferent de limbă, este de origine iraniană: e vorba de epopeea Narților, unde eroii au cel mai adesea, nume iraniene ușor de identificat, cum au arătat-o și Abaev și Dumézil.

Sciții sunt cei care au urcat până în Caucaz, iar elitelor lor erau deja elenizate in parte. Oseții de azi sunt urmașii lor.

In treacăt fie spus, autorul nu menționează deloc faptul că scita era o limbă est-iraniană, răsăriteană, devenită, în urma migrației prin stepă, limba iraniană cea mai occidentală in termeni geografici. Astfel, schimbarea fonetică ce pare, pentru el, a distinge scita de restul limbilor iraniene, care e trecerea    d > δ > l  (cf. numele scit al castei regale Παραλάται, comparat cu avesticul paraδāta, o dinastie mitică) s-a petrecut identic în paștună, unde padar  >  plar = tată, dasa  > las = 10. De fapt, toate trăsăturile fonetice care pentru autorul rus pun scita aparte se întâlnesc și în paștună. Și astăzi, oseta din mijlocul Caucazului, descendentă directă a limbii iranienilor din stepe, rămâne limba cea mai apropiată de paștună, aceasta rămasă în capătul oriental al ariei iraniene.

In realitate, atât rădăcina *ak– din akinak-, cât si terminația -s sunt indo-europene. *Ak– este o rădăcină pan-indo-europeană pentru a desemna ceva ascuțit. E rădăcina folosită, atât în greacă și latină, cât și în germanică și de fapt în toate limbile indo-europene pentru a desemna un vîrf, un obiect ascuțit pentru a împunge, ba chiar un vârf de munte sau de ou.

Este ceea ce se numește o rădăcină cu flexiune heteroclitică, urcând până la un inanalizabil *ak- care ar fi avut genitivul *aknes. (Găsim resturi de flexiune heteroclitică în mai toate limbile I-E, precum în latină: iter, gen. itineris).

Această rădăcină a noțiunii pentru a împunge cu un vârf ascuțit se regăsește în latinescul arhaic ac–us (acul moștenit de noi, da), dar și acies; în gr. akis, ἀκί𝛓 (o armă de străpuns, termen atestat în greaca arhaică, cf. referință la final în Chantraine); ak-ro-s, cu extensia -ro-, tot în greacă, pentru a desemna un pisc. De aici: Akro-polis, cetatea din vârf: akro-polis.

Aceeași rădăcina ak- a dat in engleză egg– “ascuțitul”. Exemplele pot continua pe multe pagini.

Rădăcina există și în limbile iraniene și în sanscrită. Sciții erau indo-europeni, desigur, iranieni. Dar acolo avem o problema de netrecut, care ne arată ca akinakēs e un împrumut hibrid din greaca pontică, sau dintr-o limbă indo-europeană din regiune care nu e atestată altfel (autorul însuși amintește alte populații indo-europene care au trăit în stepele pontice, între țărmul mării Negre și regiunea Caucazului de nord, precum sindii, sindoi). Rădăcina *ak- este așadar omniprezentă in iraniană si sanscrită… dar sub forma previzibila *as– in iraniana si *aș– in sanscrită. *Ak– iranian nu este posibil, pentru că limbile iraniene fac parte din sub-grupa limbilor numite convențional satem, opuse limbilor centum, ca greaca și latina (termenele centum/satem trebuie însă folosite doar clasificatoriu, ele nemaiavând azi relevanța ce li se atribuia, cf. link în final).

Pornind de la ipoteza unei rădăcini indo-europene care de la rădăcina *ak- a împunge, a înfige, creează un termen adjectival akin– pentru un instrument de ucis prin înjunghiere (*ak- nu sugerează niciodată tăișul, ci doar vârful: acus, akis, egg, akro-polis), vedem imediat că partea a doua a termenului, terminația compusă finală –ak-es este marca unui diminutiv.

Diminutivul -în  –ka sau -ak (simplă coincidență sonoră cu rădăcina *ak-) e prezent pe o largă arie indo-europeană și este productiv chiar și astăzi: skili = câine in greaca – skilaki = cățel. Acest -ak  sau -ka diminutiv funcționa și în iraniana sciților: sciții, ne spune Herodot, numeau câinele spaka, iar termenul, împrumutat tel quel în timpuri imemoriale în ceea ce avea să devină rusa, limbă slavă de est: sobaka = câine, e reprezentat direct în limbile iraniene de azi prin persanul sag și paștunul spay = câine.

Pornind de aici, iată două ipoteze de lucru (a doua este de fapt cea care înlătură toate obiecțiile), foarte apropiate și alternative, ambele păstrând evidența rădăcinii *ak- (a împunge, a străpunge, a înfige) și a diminutivului –k-es.

1.  *ak-in-os – diminutiv akina-kēs

1. Dacă plecăm de la grecismul arhaic akis, ἀκί𝛓, sau de la un termen identic dintr-o altă limbă indo-europeană apropiată, pentru a desemna un instrument de împuns, obținem *ak-in-os, adăugând banalul sufix adjectival -in (precum de la ἄνθρωπος = om avem ανθρώπινος = uman.).

Akinakēs este atunci diminutivul de la akinos. Totul venind de la rădăcina *ak- a împunge.

Obiectul însuși, akinakēs, arată că nu era un pumnal forjat pentru a tăia cu lama, ci mai ales pentru înfipt. Akinakēs se înfigea, ca latinescul acus sau ca grecescul arhaic akis, despre care o să vedem imediat.

Apoi, cum mă informează Cătălin Borangic, și cum se poate vedea în ilustrații, majoritatea pumnalelor akinakai au abia 30-35 cm, chiar dacă denumirea s-a extins astăzi în mod eronat si asupra spadelor scitice.

Sunt mici și, cum remarcă tot Cătălin, probabil că pe mâner se înfășura piele, pentru că, zice el:  n-am prea găsit găuri pentru nituit plăsele.

Este limpede așadar că nu e vorba de o spadă, ci de o armă mică, ceea ce ar justifica diminutivul -akes. Tot Cătălin remarcă: pentru niște călăreți ele ar fi fost practic inutile in luptă; erau folosite pentru sacrificii.

Sacrificiu cu akinakēs pe obrãzarul unui coif  getic de aur din sec. IV-III i.e.n.

2. akis – akina – akinaka

2. O altă ipoteză, la fel de valabilă, este, pornind tot de la *ak-, de a descompune termenul altfel: limbile iraniene posedă un sufix augmentativ –na. Asta ne permite sa explicam  altfel N din aki-na-kes. Dacă presupunem ca dintr-un grecism împrumutat akis, atestat, care desemna o armă de străpuns (cf. referința mai jos în Chantraine) sciții au denumit spada *akina, prin augmentativul –na, asa cum in limbile iraniene din mard, om, se face mardana, matahală, găligan, atunci *akina ar fi fost spada – împungătarea mare. Un pumnal ar fi atunci akinaka, un împungător mai mic (așa cum un omuleț este mardaka, în vreme ce găliganul e mardana), si avem în final un hibrid lingvistic greco-scit, așa cum era civilizația lor.

Iraniană:

mard = om

mard-a-na = om uriaș, mare

mard-a-ka -= omuleț

La fel, de la grecescul atestat akis, împrumutat de sciți:

akis = armă de străpuns

akina = sabie, spadă lungă

akinaka = diminutiv de la akina

akinakēs = grecizarea lui akinaka

E limpede așadar că e vorba de rădăcina indo-europeană *ak- ascuțit, a împunge, a înfige. Au existat apoi dialecte grecești nenotate. Sau limbi indo-europene intermediare despre care nu știm nimic. Demonstrația prin indo-europeană, prin greacă și iraniană, este însă simplă. Termenul nu are nimic caucazian, iar cele două ipoteze pornind de la *ak- și grecescul akis ne evită contorsiunile de a trece prin cecenă, de a imagina că era vorba de un compus în care ar intra termenul fier (în demonstrația noastră avem un simplu diminutiv, pornind de la grecescul akis) și de a fi nevoiți să explicăm dispariția palatalei č din cecenul ēčig (ca să nu mai spunem că limbile nakh —cecena, ingușa și batsbi— au un vocalism extrem de complex, iar un ē- inițial, deschis și lung, precum în ēčig (fier) n-ar putea niciodată fi interpretat ca un a-).

De asemenea cuțit de fier, în forțata ipoteză cecenă, e prea vag. Akinakēs nu e orice cuțit, ci un pumnal, pe când termenul cecen-inguș-batsbi nek a fost întotdeauna un cuțit cu lamă, folosit pentru tăiat lateral.

3. Dovada finală

Pentru a evita multe și fastidioase căutări, am mers direct la neegalatul dicționar etimologic al lui Chantraine, care epuizează sursele antice grecești.

Acolo, la rădăcina *ak– în greacă găsim:

akis, ἀκί𝛓, care în ioniană-atică desemnează orice fel de obiect metalic ascuțit: ac de cusut (cf. latinescul acus), vârful suliței, sulița însăși, ba chiar și o foarfecă. Găsim la Chantraine (cf. foto fragment de paragraf cu akis, armă de străpuns,  mai jos) zeci de forme din *ak-, cu sursele antice menționate precis, de la akē, ἀκή până la akōkē ἀκωκή, ba chiar descoperim și un akōn, ἀκών = vârf de săgeată etc.

Chiar și acest akōn, vârf de săgeată (am văzut că akis poate desemna și lancea, și vârful ei) poate furniza un diminutiv akonakēs/akinakēs, deși akis, ἀκί𝛓, rămâne punctul de plecare cel mai plauzibil pentru akinaka.

Explicația cea mai logică și solidă și care nu cere supoziții inutile și intermediare este cea care pleacă de la grecescul atestat akis, împrumutat de sciții iranieni și modificat prin sufixe atestate și încă funcționale în limbile iraniene vii de azi:

akis = armă de străpuns  > akina = sabie, spadă lungă  > akinaka = diminutiv de la akina  > akinakēs = grecizarea lui akinaka

Ne -am îndepărtat astfel vertiginos de vagul și neconvingătorul “cuțit de fier” cecen cu palatalele lui de neexplicat și ē- lung la inițială.

Iată așadar la ce ar putea duce o colaborare serioasă între arheologi și lingviști etc, etc.

Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…

https://cabalinkabul.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/