Mai multe babe evlavioase urmăreau ca bufnițele fiecare mișcare, pregătite să se năpustească asupra primului novice care n-ar ști gesturile obligatorii în sfântul lăcaș:
„Pune-ți baticul pe cap”! „Sărută mâna părintelui”! „Nu trece prin fața ușilor împărătești”! „Închide telefonul”! „Nu vorbi în biserică”! „Stai în genunchi”! Când nu pică nicio victimă, se ceartă între ele.
Plus câțiva oameni de bun-simț, care s-au născut în familii de bun-simț, au trăit cu bun-simț, iar acum își așteaptă moartea cu același bun-simț.
Spre mijlocul bisericii – o tânără bălană, îndrăgostită de un țigan tuciuriu, a venit să-mi plângă iarăși că s-a certat cu mă-sa care nu-i de acord cu relația ei. Fierbe toată de nervi și n-are stare deloc, dacă ar fi după ea ar încheia chiar acum slujba asta lălăită. Neștiind rânduiala liturgică, n-are idee cât mai durează sfânta monotonie și i se pare că va continua până-n vecii vecilor. De supărare, amorezata e mai neagră la față decât mama țiganilor. De jur-împrejurul ei, alte persoane și alte pricini de aceeași gravitate, pentru care (nu merită întotdeauna să te naști, dar) merită întotdeauna să mori.
Ceva mai în spate e congestionat un grup de femei fără nicio trăsătură de personalitate, niște ființe șterse, amorfe, ca un banc de meduze rujate. Nu o cunosc pe niciuna dintre ele. Ba da! o știu pe una! Mi-a rămas în minte de la spovedit, că nu se oprea din plâns, oricât o doctrinam eu. Zicea că soțul devine violent când bea și bea „tot timpul, părinte”. Ei nu-i face nimic, nimic altceva decât s-o bată și s-o fută, „tot timpul, părinte”.
Leave a Reply