Cum am spus în postarea de ieri, am primit confesiunea unui sacerdot care, traversând întreaga construcție birocratică-administrativă a bisericii ortodoxe române de azi, se pregătește să scape de ipocrizie, să înceteze a mai fi un funcționar al cultului.
Este textul unui preot ortodox care și-a pierdut credința și care se pregătește să părăsească Biserica.
Of, Doamne, cum am ricoșat eu, dintr-o conjunctură într-alta, taman în profesia asta cinstită, de preot? Mama și-a dorit foarte mult să mă vadă popă, de-aia m-a dat la Seminar când aveam paisprezece ani.
Pe urmă, mai mult decât mama și-a dorit nevastă-mea. În tinerețe, mă-sa fusese îndrăgostită de un teolog care o iubise iar apoi o lăsase și, cu gândul la ăla, i-a împuiat capul fi-sei să ia neapărat un preot, dacă se poate mai din partea locului, în rest să fie oricum ar fi, frumos ca teologul ei sau urât ca mine. Iar fiică-sa, adică viitoarea mea soție, era frumoasă, Doamne, și dârză ca toți muntenii.
Nu s-a lăsat până nu m-a găsit pe mine, care eram… Știi ceva? Dacă de la început și până aici am spus doar adevărul pe de-a-ntregul, asta voi face și în continuare. N-o să ficționez taman acum, deși tare mult aș vrea. Recunosc, eu eram un sărăcan fără calități și fără ambiții, un teolog subnutrit și acneic, focusat doar pe onanie. Când mi-a zâmbit fata aceea de frumusețe năucitoare, mie!, ochelaristului cu tunică pătată de muci și cu pantaloni de stofă tociți în fund, am crezut că e o capcană.
Când m-a sărutat pentru prima dată, am țopăit pe străzi ca struțul, nici să alerg nu știam, și, ajungând acasă, m-am pomenit închinându-mă în fața unei icoane. Bineînțeles, după ce m-am masturbat mai întâi. Nici acum nu înțeleg ce-a vrut să însemne acea cruce a necredinței mele…
Când m-a cerut în căsătorie – tot ea hotărâtă, că eu nu eram bun de nimic – și i-am răspuns „da”, am știut că zic „da”-ul atât ei, cât și preoției. Soacră-mea, ca să nu fim chiar ca neoamenii, mi-a dat bani pe ascuns să cumpăr un inel de logodnă și s-o cer și eu pe fi-sa. N-am memorie bună, dar scena asta mi-o amintesc ca vie: stăteam la masă cu frumoasa mea, iar mama-soacră ne survola din picioare.
Mâncam o ciorbă de perișoare. Aveam lingura în mâna dreaptă și inelul ascuns în pumnul stâng. Niciodată nu mi s-a întâmplat să-mi transpire o singură palmă ca atunci. Nu știam cum să procedez, când să i-l dau, ce să îi zic… Într-un moment prielnic, i l-am pus în ciorbă, așa, lucind de aur și de transpirație. Iubirea vieții mele l-a înșfăcat din prima lingură, cu tot cu o perișoară. L-a descoperit abia între măsele. S-a enervat, l-a scuipat, s-a bucurat, l-a luat înapoi, apoi lobul urechii de-o finețe perfectă i-a vibrat la vorbele mele rugoase: „Dacă vrei măritiș, asta te-așteaptă”.
Nici măcar n-am cerut-o în căsătorie, pe cuvântul meu! Așa m-am logodit cu nevastă-mea și cu popia. Să mă-nghită pământul când voi scorni eu ceva în cartea asta! Doar că afurisita, pe cât de frumoasă, pe-atât de prețioasă. Nu mi-a gătit în viața ei nici măcar o singură ciorbă. Un bol amărât de apă fiartă și acrită… cât de puțin am pretins eu de la viață și nici pe ăla nu l-am primit. Acum mănânc ciorbă de perișoare doar la pomeni și înmormântări, noroc că la noi mor oamenii destul de des.
—
Dar când am parcat în fața cabinetului, m-a încercat un tremur nedeslușit. „Neurologie – intrarea prin spate”.
Am ocolit clădirea, urmând indicatorul. Era pentru prima dată când veneam la doctorul ăsta, singurul neurolog din oraș, în rest trecusem pe la toți cu firea mea deșelată de viață. Nu îl cunoscusem până acum, dar știam totul despre el, fiind duhovnicul soției lui. Mi se căscă un gol în stomac doar la gândul că urma să-l întâlnesc. Nevastă-sa se spovedea de câțiva ani la mine, fără să-mi fi atras atenția cu vreun păcat mai reușit, doar mici furtișaguri din buzunarele soțului, câteva înjurături și un ocean de bârfe, la care eu adăugam când și când câte un „mda” sau un „așa”, ca să o asigur că nu dorm. Până când, nu demult, m-a trezit brusc din moțăiala Tainei:
– Părinte, știți că v-am zis că noi când suntem ca între soți mai facem și alte lucruri decât cum e normal.
– Mda. Da?
– Iar preacucernicia voastră ați spus să stau liniștită că așa e în orice familie și că nu sunt astea păcatele mari.
Nu-mi aminteam discuția, dar îmi recunoscusem retorica echivocă prin care apăram întotdeauna interesele capitale ale spiței bărbătești. Rar s-a întâmplat, din dorița de a-mi bate joc de vreun cunoscut, să-i interzic neveste-si orice fel de contact cu soțul „în afara celor firești, așa cum le-a lăsat Bunul Dumnezeu”. Abia îmi rețineam zâmbetul la întâlnirea cu vreun astfel de abstinent. În privința doctorului neurolog, necunoscându-l, nu aveam de ce să îl nenorocesc fără rost.
– Dar, părinte, trebuie să vă spun ce se întâmplă, că mi-e frică să mai iau sfânta împărtășanie.
– Așa…
– Mi-e și rușine, nu știu cum să vă zic.
– Păi gândiți-vă că nu-mi spuneți mie, ci direct lui Dumnezeu. Deschideți-vă sufletul fără să vă mai gândiți la altceva.
– Știți, eu și soțul facem uneori altfel… adică el mă pune… el m-a pus…
După câteva ocolișuri specifice genomului feminin, o porni de-a curmezișul:
– Odată, într-o noapte, în timp ce… știți preacucernicia dumneavoastră, în timpul ăla, a scos de sub pernă niște chiloți din piele cu o de-aia mare de cauciuc prinsă în față și m-a pus să mă îmbrac cu ei, ca să fiu eu bărbatul și el femeia, știți…
– Da…
– Și mă pune mereu să mă îmbrac cu ei.
Oftă a ușurare. Ca să pot cântări implicațiile duhovnicești ale unei asemenea confesiuni, aveam nevoie de mai multe lămuriri:
– Deci vă îmbrăcați cu ei și atât sau îl și… pătrundeți prin spate? Nici nu știu cum să spun.
– Da, părinte, îl… pătrund. Îmi e rușine, părinte, să vă zic toate astea, dar lui îi place și mă pune mereu. Știu că e păcat și mi-e frică de Dumnezeu. Mi-a fost rușine să vă zic până acum. Ce mă sfătuiți să fac?
Se sforță puțin să plângă, însă nu reuși.
– Ați făcut bine că v-ați deschis sufletul. În privința acestui păcat…
Habar n-aveam ce să îi zic. Permisivitatea mea față de interesele bărbătești intrase în impas. În primul rând nu găseam aici nimic bărbătesc de apărat, dimpotrivă. Însă nici n-aș fi vrut să tun asupra femeii cu canoanele Sfinților Părinți și cu ani lungi de penitență pentru sodomie în formă continuată, complicitate la acțiuni homosexuale, păcate împotriva firii, ce să mai, futut în cur pe invers.
Marea necunoscută era doctorul, firea lui. Cât de mult îi plăcea? Și cum ar fi reacționat dacă nevastă-sa refuza să mai poarte vreodată șarpele de cauciuc al păcatului? De la astfel de lucruri se pot destrăma căsnicii, mai ales că ei nu aveau niciun copil. Apoi, poate că și creștinei îi plăcea să-l… pătrundă, treaba lor, cine eram eu să le interzic fericirea? Aha, eram slujitorul lui Dumnezeu pe pământ și trebuia să lupt împotriva șarpelui. Sau eram doar o mică formă de viață pe o planetă care o îngăduia? Situația devenise acum mai încâlcită, trebuia să-mi răspund și mie și spoveditei.
M-am decis în pripă: probabil că eram de-amândouă, și sfântul slujitor și o biată făptură, prin urmare o să vorbesc iar în dodii ca sibilinele, ca să nu priceapă femeia nimic, iar, în final, să creadă ce vrea:
– Fă ce-i mai bine pentru căsnicia ta. Te va lumina Bunul Dumnezeu când va hotărî Dânsul ce-i de făcut și atunci totul se va lămuri. Să stai liniștită, nu te mai îngrijora. Bine că ți-ai descărcat sufletul, asta-i cel mai important. În rest, vei vedea că Dumnezeu lucrează… Gata! lasă-te în voia Domnului și totul va fi bine. Mai sunt și alte păcate de spovedit?
– Părinte, vă mulțumesc mult! Mi-ați luat o piatră mare de pe suflet!
Tot o piatră mare simțeam și eu în gât, când am intrat în sala de recepție a cabinetului. Am înghițit-o cu o sforțare și pacostea, în loc să cadă-n stomac unde rămăsese un gol, se înțepeni de inimă. Inima dădu să se scuture de ea, zvâcni de câteva ori puternic și o zvârli până în creștetul capului. Piatra se izbi de cutia craniană făcându-mi privirea năucă, se mai rostogoli puțin pe-acolo, apoi lunecă tâtâș înapoi în gât. Din gât iarăși la inimă, inima șut în creieri, pasele au continuat la fel vreo oră, până mi-a venit rândul să intru în cabinet.
– Poftiți înăuntru.
M-am ridicat și piatra mi-a căzut în bocanci.
– Mulțumesc.
Am intrat.
– Bună ziua, domnule doctor.
– Bună ziua, părinte, luați loc. Îmi pare bine să vă cunosc.
– Și mie, deși aș fi vrut să ne cunoaștem în altfel de împrejurări.
– Soția vorbește foarte frumos despre dumneavoastră, poate m-oi învrednici până la urmă să ajung și eu pe la sfânta biserică.
– Nu-i nicio grabă, „timpul le aduce pe toate” spunea Platon. Ce halat frumos aveți! E roz!
– A, da… Soția l-a pus la spălat cu niște haine de-ale ei și de-aia s-a colorat așa.
Episodul anterior:
2 Responses to Spovedania unui preot ateu: Halatul roz
[…] Un nou capitol din spovedania părintelui ateu, după ce aflaserăm despre zguduirile sufletești ale părintelui și despre perplexitatea lui în fața anumitor confesiuni baroc. […]
Nu cred ca un popa e capabil de asemenea trairi profunde si sa posede un asemenea dictionar. De buna seama este un scriitor incognito, desi nu recunosc deloc stilul plicticos a lui Dan Alexe.