silence-scorsese

Vestea cu filmul Silence, ultimul lui film după The Wolf on Wall Street, este că Martin Scorsese și-a regăsit credința copilăriei, de când învăța să bea prin Little Italy în New York. Dar nu e o veste buna. Filmul ăsta al lui Scorsese e dovada ca religia tâmpește si ucide creativitatea. S-au dus vremurile lui Last Temptation of Christ, unde el transpunea pe ecran romanul provocator al ateului Kazantzakis. Silence nu e nici o transpunere literală a Evanghelei, cum la fel de provocator a făcut-o ateul Pasolini în Evanghelia după Matei. Silence e o lunga si plicticoasa si scârboasă peltea, cu multe torturi inutile, inclusiv cea a spectatorului.

In Japonia AD 1640, doi tineri iezuți se duc în ascuns, riscându-și viața, pentru a-și căuta confesorul dispărut fără urmă. Căci ticăloșii de japonezi îi ucid și gonesc și masacrează și umilesc pe bunii misionari creștini. Ca într-un fel de Apocalipse Now în folosul Vaticanului. In mod surprinzător, Scorsese reușește să creeze un extrem de fad și plicticos manifest creștin, care nu are nici măcar forța de snuff movie a filmului celuilalt creștinopat, Mel Gibson, The Passion of the Christ (2004)

Silence e un film care lasă spectatorul perplex prin platitudine opresantă. Apoi, în situația actuală de agresivitate religioasă la scară planetară, de ce ar trebui sa ne pasionăm pentru fanatismul unor iezuiți, cand in jurul nostru, de la genocidarul Stat Islamic pana la Donald Trump, vedem ravagiile credinței oarbe? Mesajul lui Scorsese este profund nociv, pentru că urmărește să ne convingă că am avea nevoie acum de mai mult fanatism creștin.

Filmul se numește Silence pentru că Dumnezeu tace, nu se manifestă niciodată, iar tânărul părinte misionar, personajul principal, începe să aibă îndoieli, cum nu avusese niciodată Pascal, de pildă, cel terifiat de liniștea infinitului hău cosmic.

Un film de un misionarism violent și fără nuanțe. Martirii creștini din Japonia sunt prezentați angelic, guvernatorul care îi masacrează pe creștini e un sadic cu rânjet diabolic, ca să îl facă pe spectator să uite cum se derula exact în acel moment creștinarea africanilor sau a indigenilor americani.

Sigur, am putea să discutăm doar despre partea vizuală a filmului, deoarece a fost selecționat într-o singură categorie, pentru imagine, Best cinematography, împreună cu Arrival și La La Land (cf. linkuri mai jos). Dar chiar și pe partea de imagine, offf… Da, peisaje japoneze magnifice si porți de lemn roase de carii, toate astea dau foarte frumos vizual, însă nu suntem pe National Geographic. Ar trebui să fie cinema, nu un exercițiu catolic de propaganda fide. Și nu e cinema, nu e un film. Ajungi să regreți partea maiestuoasă și umorul din Exodus. Aș spune, iarăși, ca la majoritatea selecției de anul ăsta de la Oscar: de nevăzut.

Cf. și:

The Wolf of Wall Street… ah, dacă avea o oră mai puțin…

https://cabalinkabul.com/2014/01/18/the-wolf-of-wall-street-ah-daca-avea-o-ora-mai-putin/

Arrival (2016), despre cum se descifrează limba polipilor cosmici și a etruscilor morți elegant

https://cabalinkabul.com/2017/01/23/arrival-2016-despre-cum-se-descifreaza-limba-polipilor-cosmici-si-a-etruscilor-morti-elegant/

La La Land, un film care la un moment dat se termină

https://cabalinkabul.com/2017/01/29/la-la-land-care-la-un-moment-dat-se-termina/

Exodus, un peplum biblic cu scenariu schizoid…

https://cabalinkabul.com/2015/01/03/exodus-un-peplum-biblic-cu-scenariu-schizoid/