Am găzduit textul ăsta de Andreea Berechet. Nu ne cunoaștem, dar a lovit o notă foarte justă, mai ales că și eu m-am lăsat molipsit de o mini kremlinologie de Bărăgan, scriind:

Iași: molcuța noapte a cuțitelor lunguțe…

E tare primarul nominal PSD Mihai Chirica de la Iași. După ce l-a terfelit pe Dragnea, a cerut retragerea ordonanței amnistiilor (ceea ce s-a făcut), demisia ministrului justiției (ceea ce s-a făcut), în seara asta de vineri au căutat să-l dea jos prin ședință la PSD Iași, dar el a rezistat.

Întrebată dacă s-a luat în discuţie excluderea lui Chirica, o deputată locală PSD a declarat pentru Mediafax că „s-a pus problema de analiză, de discuţie, de clarificare”.

Așa că, Andreea Berechet:

România și eterna repetare a pancreasului

.

Deodată mi-a revenit în minte religiozitatea cu care, în anii 1980, ai mei ascultau Europa Liberă. Pentru a face față întreruperilor de curent de seară se cumpărase chiar un radio cu baterii, care trona în bucătărie, iar în timpul zilei era pus pe România muzical, motiv pentru care seara taică-meu vitreg făcea scandal când trebuia din nou să caute frecvența, înjurând de fiecare dată -„Pizda mă-sii, ce pizda mă-sii îl tot frecați că ieri se auza mai bine!”

De fiecare dată ieri se auzise mai bine, deși mie mi se părea mereu la fel de foșnit. Nimeni nu mai scotea atunci nici o vorbă, fiecare asculta pentru sine, în liniște.

La sfârșit, când difuzau Sting sau ceva la fel de bun, bunică-mea se culcase de mult, ai mei erau deja la ei iar eu fumam o țigară furată. Dezbaterile despre ce se ascultase se desfășurau când veneau prieteni în vizită. Atunci, știrile de politică externă se amestecau cu comentarii despre starea sănătății Tovarășului. Cât era de palid, că are diabet, ce presupune diabetul, iar în ultimii ani se vorbea susținut și despre un cancer la pancreas. Eu habar nu aveam pe atunci unde e pancreasul și ce semne dă și cel mai tare mă miram de atenția pe care niște oameni tineri, care nu mergeau la medic, nu făceau analize și nu purtau niciodată discuții medicale, o arătau pentru așa subiect. Părea că dictatorul e mereu foarte bolnav.

Așa începea înșiruirea posibililor înlocuitori. Atunci am auzit despre Iliescu, Gh Apostol, și alți disidenți, dar se calificau doar cei cu grad în ierarhia de partid. Nu mai țin minte toate numele, mă mira doar brusca tendință de ciocli.

De atunci și până acum eu nu am mai văzut atâta amestec de politică externă, de judecare a sistemului, a influențelor, cu enumerarea și analiza disidenților din partid, plus menționarea semnelor de inconfort fizic.

Da, în ultimele două săptămâni am văzut discuții despre cât de palid era Dragnea sau Grindeanu, cât de stresat, „că avea gura uscată”, că repeta aceleași cuvinte, că era fumat.

Dar ce contează, evident foarte comod nu le e. Plus urmărirea atentă a primarului de Iași, a Ecaterinei Andronescu, scenarii de lupte între ei care s-ar solda cu ceva daune la Dragnea. Că Moldova, care a fost mereu inima de forță a PSD acum nu prea are miniștri, că sunt mai mult oameni din sud, figuri șterse, aservite lui Dragnea, care uite așa capătă contur de putere și în ochii noștri.

Este un semn al impasului absolut, ne aflăm într-o groapă din care îmi doresc să ieșim cât de repede până nu ajungem să sperăm în cedarea pancreasului.

Andreea Berechet