Manchester by the Sea este un film american nominalizat de șase ori la Oscar anul ăsta, pentru categoriile cele mai importante de film, actori, regie și scenariu.
In competiție pentru cel mai bun film cu Arrival și La La Land, dar nu știm de ce.
Casey Affleck e un om cu probleme, care se bate prin baruri pentru că i-au murit arși cei trei copii într-un incendiu declanșat de el fără să vrea.
Când îi moare și fratele, de un atac de inimă, e nevoit să preia tutela nepotului, fiul mortului.
Cei doi, adultul și copilul, nu prea se înțeleg la început, dar după aia sunt ok împreună și uneori plâng.
The End.
Nu pricepem de ce filmul e la Oscaruri în atâtea categorii. Poate pentru că, având în permanență ca fond sonor muzică clasică, pentru a sublinia scenele psihologice, s-a crezut că e un film intelectual.
Pe scena flashback a incendiului se aude în spate Adagio in G minor al lui Albinoni.
Casey Affleck a mai jucat în :
Interstellar
In competiție cu Manchester by the Sea, pentru cel mai bun film, mai sunt:
8 Responses to Manchester by the Sea și Adagio de Albinoni pe fundal de copii arși…
a fost mai comic decât ai povestit cu acel adagio. te anunța că trebuie să plângi, îți spunea că mai ai puțin și îți dai drumul, nu se mai termina și era peste tot. eu mă chinuiam să intru în stare, nu puteam și nu mă lăsau nici ei, râdeau de ăia de la salvare care nu puteau băga copiii arși în mașină. tot pe Albinoni… stai să te întrebi ce caută Mel Gipson la regie, acel film chiar e un dezastru.
Cine e, frate, Gipson asta? Nu am auzit de el, asa ca n-are decat sa faca filme proaste. E, oricum, una dintre cele mai slabe editii Oscar ever!
Este pe lista Oscarurilor pentru ca si celelalte filme din competitie sunt la fel de slabe, superficiale si cu subiecte rasecranizate.
[…] am nimic de adăugat față de ce am zis în cronică. Pe scena flashback a incendiului în care ard copiii personajului se aude în spate Adagio in G […]
Sint socata de tonul glaciar, lipsit de orice sensibilitate, de umorul forțat, si de tenta anti-americană (sau poate anti-capitalista, ca așa ne-a învățat Ceaușescu, cum ca da, capitalismul e rău!), al acestui articol.
Domnule Dan Alexe: sinteti norocos, foarte norocos, dacă viața încă nu v-a scos in cale dureri si neîmpliniri de talia celor din “Manchester by the sea”; si totuși asta nu va da dreptul sa atacați umanitatea profunda a acestui film care, in mijlocul capitalismului american, îndrăznește sa pună probleme intens si profund umane, dar greu de “marketat” la Hollywood; asta cere curaj si o mare încredere in puterea spiritului uman de a revela universuri între un Albinoni si altul.
Pe mine m-au durut comentariile Dvs de “copii arsi pe muzica de Albinoni”; mai mult decit sa lovească in film, ne dezvăluie noua, cititorilor Dvs, Incapabilitatea Dvs. de a simți compasiune.
Poate veți reconsidera.
Părerea mea este ca Domnul Alexe a simțit si a exprimat in acest articol ca un ceaușist din vechea garda comunista care nu cunoaște nuanțe, ci doar negru si alb 🙁 care nu cunoaște opinii ci doar “my way or the highway”. In aceste zile de agitație mondiala si “reinventare naționala”, România are nevoie de mai multă compasiune, flexibilitate, si colaborare; in acest articol nu văd decit inflexibilitate si fanatism.
Abia acum am vazut si eu filmul. Dupa cateva minute voiam sa renunt, ma plictisea si nu puteam intra in stare. Insa am zis sa mai rezist putin, cu gandul ca a fost nominalizat la Oscaruri. Apoi, incetul cu incetul, m-am trezit ca zambeam, si i-am analizat felul de a juca al lui Casey. Concluzia: mi-a placut, dar nu cred ca l-as mai revedea.
[…] uitată, așa cum trebuie să fie cu o muzică de film autentic. Am tot vorbit despre sunet și muzică în filme: în mod paradoxal, muzica unui film e perfectă atunci când nu o remarci și nu-ți […]