maxresdefault

At last the shank, in one complete rod, received its final heat; and as Perth, to temper it, plunged it all hissing into the cask of water near by, the scalding steam shot up into Ahab’s bent face.”

(Melville, Moby-Dick, cap. CXIII)

The scalding steam este, cum știe orice bun vorbitor de engleză, aburii fierbinți. To scald înseamnă a opări, a frige cu apă fierbinte. Scalding se spune despre o apă insuportabil de caldă.

Hm, sună interesant ca românescul a scălda. Nah, trebuie să fie o coincidență.

Ei bine, nu este: ambele urcă până la latinescul excaldare: de la  ex- și calidus “fierbinte”, de unde noi mai avem și cald (chaud, în franceză, de la aceeași rădăcină).

In română, sensul lui a (se) scălda s-a lărgit până la spălatul și lăutul (lăutul însuși vine de la latinescul lavare) în orice apă, fie și rece. In italiană, însă, sensul s-a păstrat în verbul scaldare, care înseamnă a opări.

images
Italienii pot astfel încă să simtă legătura etimologică dintre scaldare și caldo, pe când românii nu percep identitatea rădăcinii comune din cald și a (se) scălda.

Explicația este că în română (ca și în portugheză și catalană), orice a neaccentuat a devenit, în evoluția limbii, ă. De îndată ce se deplasează accentul, cal duce la călare, mamă produce mămică, iar casă are diminutivul căsuță. A neaccentuat devine Ă. Verbe românești precum a scanda sunt întotdeauna împrumuturi moderne din alte limbi, aici din franceză. A scalda, derivat de la cald, ar fi fost imposibil în română. Așa încât verbul e în mod natural a scălda, așa cum cald, prin deplasarea accentului, a mai produs în mod derivat: căldură.

Căldură are așadar aceeași rădăcină istorică din latinã cu a scălda. Englezescul to scald și scalding provin din franceza normanzilor și a păstrat sensul latinesc inițial de a opări. (Ca o paranteză, de acolo vine și căldare, de la caldaria, plural de la caldarium, care a fost perceput ca un feminin. Era un bazin sau recipient cu apă caldă.)

La fel, englezescul bland (fad, fără gust) este identic istoric cu românescul blând. Ambele provind din latinescul blandus, în română în linie directă, în engleză ca împrumut savant intrat în limbă pe la Renaștere.