ceausescunou0023451

Prin anii 1980, la Neptun, am cunoscut îndeaproape, stând repetat la ea vara în gazdă, o femeie simplă, îngrijitoare la vila lui Ceaușescu, căsoiul ăla cu plajă privată și parc stufos, pe atunci plin de păuni care mugeau ca bivoli în călduri (heideggerienii cititori ai Mirosului de roșcată amară știu că eu mă pricep cum să fac cu păunii).

Femeia aceea, care făcea paturile și spăla prin vilă, era fascinată de cuplul Ceaușescu. Admirația cvazi-mistică îi venise de la un simplu incident, pe care mi l-a povestit de multe ori, pasionată, pe diferite tonuri, fără să-l înfrumusețeze: — într-o zi, soții Ceaușescu au dispărut din vilă.

S-au evaporat, ieșind de acolo pur și simplu, fără să spună la nimeni, și s-au așezat pe-o bancă, la câteva sute de metri de vilă, singuri, ținându-se de mână, pe o bancă din promenada aia centrală care trece printre hotelurile Neptun și Caraiman.

Gazda mea povestea în transă hohotindă cum trecătorii paralizau, sau se împiedicau, sau o luau la fugă neîndrăzndind să privească spre cuplul celor două momâi care ședeau rigide pe bancă, zâmbind fix, ținându-se de mână și examinând trecătorii.

Două lumi în coliziune mută, meandre de buclă spațio-temporală care se intersectau, ca într-un labirint flasc.

Când au apărut fugind disperați spre ei securiștii și boduguarzii, unul din aceștia a avut, se pare, chiar o vorbă de dojană la așa uriașă și neonestă încălcare a protocolului. Ceva gen: — “Ne-ați omorât, tovarășu, nu ne mai faceți de-astea !…”

La care Ceaușeștii ar fi răspuns simplu: — “Am ieșit și noi să ne uităm la lume.”

Cât de puțin trebuie ca să fascinezi și să pari deodată uman.


heidegger

Am desenat cu mâna mea o ilustrație la povestirea cu păunul, Frenetica moarte a lui Martin Heidegger, din Miros de roșcată amară.