i-daniel-blake-3

Filmele lui Ken Loach sunt manifeste politice, el e echivalentul lui Chomsky  în cinema (cei doi au cam aceeași vîrstă, respectiv 80 și 88 de ani, militanții unei stângi de școală veche și fără nuanțe. Mesajele lui Ken Loach nu vin cu dantele onirice, ci cu buldozerul: Anglia de azi o duce rău, iar oamenii simpli, muncitorii onești care pierd slujba, sunt lent și inexorabil distruși și umiliți de structurile serviciilor sociale, care pe deasupra au și fost privatizate în bună parte.

De altfel, recent Ken Loach i-a acuzat pe conservatorii aflați la putere (Tories) de răutate intenționată (‘conscious cruelty’) pentru că pun corporațiile înaintea oamenilor.

Descoperisem sărăcia britanică în filmele lui, într-o cinematecă în Bruxelles, iar în vara lui 1989, chemat la Londra de la Bruxelles, unde trecusem un test de jurnalism oral și scris pentru secția română de la BBC, am dat direct de oroarea thatcherismul și a neoliberalismului agresiv și inuman descris de el.

Pe Strand, bulevardul cu bănci și magazine de flenduri inutile obscen de scumpe care traversează City, dormeau zeci de oameni în cutii de carton.

Iși pierduseră apartamentele, casele, slujbele… Majoritatea nu erau cerșetori. Seară de seară, ieșind din Bush House, sediul de atunci al lui BBC World Service (clădirea care a servit drept decor și inspirație în 1984 al lui Orwell, și unde încă mai funcționau tuburile pneumatice, țevile cu aer comprimat prin care se trimiteau mesaje de la un etaj la altul), îi vedeam pe amărâții cu demnitatea pierdută rebegiți în saci de dormit și efemere adăposturi din carton pe care le strângeau dimineața.

Intr-o seară am vrut să dau un ban unei bătrâne care ședea turcește pe un covor cu care se și învelise, dar mi-a țipat să “foock off“, că ea nu-i cerșetoare.

Cu banii de la BBC nu puteam să închiriez un apartament, iar un coleg mi-a sugerat să iau o cameră cu altcineva. I-am spus și eu să “foock off“, n-am plecat din România lui Ceaușescu, unde trăiam în promiscuitate cu poeți și pictori, ca să împart și mai promiscuu în Londra o cameră cu amatori de fotbal și junk food.

Am renunțat la BBC și am plecat la Europa Liberă la München, unde se plătea omenește.

Asta e Anglia descrisă și filmată de Ken Loach, Anglia muncitorilor la limita precarității, care nu au călătorit niciodată în afara insulei, vorbesc dialecte de neînțeles, mănâncă junk food și abia dacă au auzit de internet, iar dacă au auzit, nici unul nu are computer acasă. Dar sunt onești, mândri și duri.

Filmul (Palme d’Or anul acesta la Cannes) îl are ca personaj pe Daniel Blake, un onest tâmplar de vreo 60 de ani din Newcastle, în fundul provinciei, care face un atac de cord și nu mai poate lucra. Incepând din acel moment intră într-un vârtej de absurditate administrativă care îi distruge și demnitatea și ce i-a mai rămas din sănătate.

Serviciile sociale îi refuză pensia de boală pentru că o tâmpită de kinetoterapistă de la o firmă privată cu care lucrează serviciile decide că el poate lucra, împotriva avizului medicilor reali.

Dan Blake mai întâlnește și o mamă tânără cu doi copii prinsă într-o altă absurditate în urma căreia și-a pierdut dreptul la ajutorul de șomaj și care trăiește într-o căsuță insalubră, fără electricitate și gaz.

i-daniel-blake-2016-ken-loach-04

Intregul sistem social britanic apare ca rigid, inuman, robotic, funcționând numai cu formulare de pe internet (pe care Daniel Blake) nu știe să le folosească, și construit astfel încât oamenii să fie umiliți și împinși spre economia la negru, în afara responsabilității statului.

Mai puțin violent decât alte filme de Ken Loach (în Riff-Raff, din 1991, muncitorii fără nici o protecție socială dau foc clădirii pe care o construiau, pentru a răzbuna moartea unuia din ei, care lucra la negru, desigur), I, Daniel Blake e purtat de jocul excepțional al actorului Dave Johns. Ken Loach e magnific ca regizor, folosește cel mai adesea neprofesioniști pe care îi încurajează să improvizeze (el l-a descoperit, de pildă, pe Robert Carlyle, al cărui prim rol la cinema a fost în Riff-Raff, înainte de Trainspotting), iar personajul lui Daniel Blake e înduioșător și convingător fără falie.

Filmul e linear, simplu, o linie dreaptă purtătoare de un mesaj ideologic, fără muzică, fără efecte, montat superb.

Ironia este însă că Anglia de azi e în bună parte rezultatul eforturilor stângii laburiste de a distruge sistemul social și protecția socială. Ceea ce Thatcher începuse a fost continuat de presupusul stângist Tony Blair, la fel cum în paralel făcea în Germania Gerhard Schröder.

Blair a reușit să distrugă totul “privatizând”. În Germania, tradiția sindicală a fost mai puternică.

Deși cam simplist pe alocuri și demonstrativ,  I, Daniel Blake e o solidă mostră de cinema de școală veche al stângii angajate, echivalentul a ceea ce fac, de pildă, în Belgia frații Dardenne, alți câștigători în serie la Cannes.

“Deux jours, une nuit” – un “Hunger Games” politic al fraților Dardenne

https://cabalinkabul.com/2014/05/24/deux-jours-une-nuit-un-hunger-games-politic-la-cannes/

Dieta lui Thatcher (o etapă spre beatificare)…

https://cabalinkabul.com/2013/04/13/dieta-lui-thatcher-o-etapa-spre-beatificare/

și

Thatcher – inamica liberalismului politic…

https://cabalinkabul.com/2013/04/12/thatcher-inamica-liberalismului-politic/

Disputa intelectuala a vremurilor noastre: ce știe Slavoj Žižek despre lingvistică, cînd el poartã sandale cu ciorapi?

https://cabalinkabul.com/2013/08/03/disputa-intelectuala-a-vremurilor-noastre-ce-stie-slavoj-zizek-despre-lingvistica-cind-el-poarta-sandale-cu-ciorapi/