404557_324682040898974_446324853_n

Am auzit o sintaxă foarte complexă la o româncă cu accent de mahala care trăiește cu un țigan în Bruxelles. Nu i-am văzut fața niciodată, îi aud doar vocea după zidul din spatele curții mele.

S-au mutat acolo de curând, iar în weekenduri bărbatul bea cu alți căldărari, răcnind unii la alții pe limba lor în vreme ce femeia face copane și aripioare de pui (“pripturã“) pe un foc din cauciucuri care degajează un gros fum toxic.

Azi-dimineață, însă, femeia vorbea tare cu o țigancă venită în vizită și, explicându-i ce greu i-a fost să le spunã alor ei ei, românilor, că pleacă la țigani, a adăugat că s-a temut că și aceștia din urmă au s-o respingă.

A pronunțat atunci fraza:

— “Ar putea să nu mă fi acceptat.”

Dorea evident să spună:

— “Ar fi putut să nu mă accepte.”

sau si mai simplu:

— “Puteau să nu mă accepte.”

dar a folosit extrem de complicata construcție:

Ar putea să nu mă fi acceptat.”

In termeni chomskyeni intrăm aici într-un abis algebric, mai ales cu ce valențe secunde implică condiționalul trecut tupilat în acea structurã ascunsã.

Cu așa structură întortocheată și generativ transformațională femeia sugera:  “Și dacă de fapt in realitate nu m-au acceptat”?

Asa am auzit un nou mod verbal într-o curte de țigani…

Asta m-a dus cu gândul la tehnicile gramaticale și narative de redare a discursului indirect (reported speech).

Plicticoșii te pot ucide monoton prin aceea că nu posedă în tehnicile lor narative un mecanism verbal pentru discursul indirect.

In loc să-ți zică: — “I-am spus nevestei că mă duc să-l nimicesc pe Alexe cu care s-a terfelit, iar ea, fredonând la oglindă ca o scroafă, m-a avertizat că nu-i o idee bună“, prostul lepădat de Logos se va plânge așa:

— “I-am spus nevestei: — “Băi, eu mă duc să-l nimicesc pe Alexe ăla, care te-ai terfelit tu cu el“, la care ea zice: — “Să știi că nu-i o idee bună”, și fredona la oglindă, scroafa.”

Majoritatea limbilor de pe planetă nu cunosc stilul indirect, ci înlănțuiesc dialogurile, reale sau ficționale, reproduse exact și fad. Limbile indo-iraniene n-au posedat niciodată relații de subordonare discursivă.

Mult lăudata sanscrită nu cunoștea decât redarea fidelă a dialogurilor.

Plicticoșii vorbesc așadar precum Arjuna și Krishna în deschiderea secțiunii “Bhagavad Gita” din Mahabharata, fără conjuncţii, ori pronume relative.

Doar că ei sunt proști, cu eroism de bodegă, nu de epopee.