In primul rând, ar trebui să fie limpede pentru toată lumea, de multă vreme, că Michael Moore nu (mai) este astăzi un autor de filme documentare, ci un grotesc ideolog și un neguțător al propriei sale imagini.
Michael Moore nu mai este un autor de documentare de la acel nerușinat manifest manipulator care a fost Fahrenheit 9/11, pentru care juriul de la Cannes, condus de Tarantino, i-a acordat o nemeritată Palme d’Or în 2004.
Ce face el în noul său film de două ore Where to Invade Next? Se pune în scenă traversând Atlanticul cu un întreg transport de steaguri americane pe care le împlântă în toate țările Europei pe care le cucerește pentru a le lua ideile cele mai lăudabile și a le duce în America.
Filmul e o odă prelungită adusă sistemelor sociale și statului-providență de tip european, comparat în permanență și apăsat cu violența, cinismul și egoismul izolaționist din SUA. De la lungile concedii plătite din Italia până la învățământul superior gratuit mai peste tot, trecând prin libertatea de a avorta și de a consuma droguri ușoare, totul e mai bun și mai drăguț în Europa.
Sigur, nu că Michael Moore n-ar avea dreptate în mare, dar felul naiv și repetitiv în care alege doar ce îi convine din fiecare țară europeană sfârșește prin a agasa profund, mai ales că cel mai adesea persoanele care au acceptat (sau au fost plătite) să joace, joacă într-adevăr, iar asta se vede, atât prin atitudinea lor, cât și prin montajul demonstrativ și școlăresc. Faptul că totul e jucat stângaci și subliniat de muzică greoaie și mult-căutată de fiecare dată obosește repede și înlătură orice spontaneitate construcției, care oricum pleacă în toate direcțiile, ba spre felul în care islandezii și-au aruncat bancherii în pușcărie, ba spre drepturile femeilor în Tunisia (însoțit și de o lecție despre revoluția democratică tunisiană).
O succesiune amorfă de viniete pioase care pun de îndată problema a ceea distinge un documentar cu pretenții de cinematografie de un vulgar manifest rău construit în favoarea statului providență (welfare state) de tip european pe care americanii (și mai recent românii și toți est-europenii) îl confundă cu socialismul sau, mai rău, cu un cripto-comunism).
Un reportaj de propagandă
Michael Moore ne oferă aici, prin acest Where to Invade Next, un reportaj de propagandă împopoțonat estetic și prelungit groi până la durata unui film SUA de vizionat în sală (două ore).
Luate în sine, detaliile sunt reale. Da, italienii au 13 salarii plătite pe an, al 13-lea fiind bani de vacanță, dar la fel e situația în multe alte țări europene, de la Belgia până în Grecia (cel puțin până la criză). Da, legea americană, ca și cea a Coreei de Nord, oferă zero zile plătite de vacanță. Dar, cum o spune și Michael Moore în film, unii în SUA își negociază cu patronii o săptămână-două de concediu, că altfel n-ar fi existat nicăieri mitul turistului american.
Unele mizanscene sunt dincolo de grotesc, ca lunga secvență într-o școală săracă din Franța unde bucătăria e de nivelul a 3 sau 4 stele, iar copiii refuză să bea Coca Cola, sau n-au băut niciodată.
Pe deasupra, ansamblul e înțesat de erori factuale. In episodul cu halucinantul confort din închisorile norvegiene Michael Moore ne spune în off că Breivik a ucis 55 de oameni, când oricine știe că au fost vreo 80 (77, mai precis). Doar un exemplu.
La fel fusese cazul și cu Fahrenheit 9/11. Sigur, cu toții îl detestăm pe odiosul Bush și suntem convinși, fără a fi conspiraționiști, că administrația lui a făcut totul pentru a nu implica Arabia Saudită în atentatele de la New York din 2001, aruncând toată responsabilitatea pe iluminatul Bin Laden și pe talibanii care îi erau gazde. Dar de aici până la a accepta un manifest atât de grosolan manipulator cum a fost Fahrenheit 9/11 e cale lungă. Totul era rău îmbinat acolo, pe modelul propagandei celei mai nerușinate.
Desigur, când ești milionar și conduci o mare casă de producție (Dog Eat Dog, compania lui, care a produs și acest torșon ideologic, care a trebuit să coste cât invazia Irakului, ca Moore să filmeze cu lunile pe vechiul continent și să se întâlnească cu președintele Sloveniei și liderul partidului islamist Ennahda din Tunisia) e ușor să te înfigi în față la Trump Tower cu un panou: We are all Muslim.
Indoielile vizavi de arta lui ar fi putut însă să ne vină deja de la Bowling for Columbine (2002), care, deși pornea, ca de obicei la el, din simțăminte bune (criticarea culturii armelor de foc în vânzare liberă din SUA și a rezultatului său direct care a fost masacrul de la liceul din Columbine, temă atinsă cu totul altfel de Gus Van Sant în Elephant), felul în care se încheia Bowling for Columbine, cu lunga secvență penibilă în care regizorul îl încolțește pe senilul Charlton Heston (actorul de dreapta, președinte al National Rifle Association) era dincolo de orice deontologie a documentarului.
Sigur, se va spune, Michael Moore a decăzut pe măsură ce devenea tot mai bogat și obez și histrion repetitiv, dar vom avea întotdeauna minunăția lui de film de debut din 1989, Roger and Me, filmul în care regizorul, originar din Flint, Michigan, orașul industrial sinistrat după ce General Motors își delocalizează uzinele în Mexic. Acolo, Michael Moore se pune frumos în scenă, cum a făcut întotdeauna, încercând de-a lungul filmului să obțină un interviu cu directorul General Motors.
Aceea este însă o glorie doar în ochii celor care ignoră istoria recentă a documentarului de autor, căci Michael Moore nu a făcut acolo decât să adapteze (ca să nu spunem să fure) metoda mai puțin cunoscutului cineast documentar britanic Nick Broomfield, care întotdeauna se punea în scenă, încurcându-și intervievații.
Și eu am folosit metoda asta, atât în Howling for God (care poate fi văzut integral aici), cât și în Cabală la Kabul, evitând însă manierismul care constă în apariția regizorului în imagine (Nick Broomfield obișnuia să țină prăjina cu microfonul, pretinzând că el este inginerul de sunet).
Ce este un film documentar?
Faptul că sprijini o idee lăudabilă, ca în acest Where to Invade Next, unde mai toate lucrurile arătate sunt reale, dar ansamblul e șchipătând și nu merită atenție, ei bine asta nu justifică manipularea cea mai grosolană pentru a-ți face acceptat mesajul.
Un film documentar este mai întâi cinema, o construcție cinematografică non-ficțională. Este așadar în primul rând cinema. Filmul documentar, spre deosebire de reportajul TV, are un autor identificabil și o identitate estetică. Un reportaj TV nu are autor, sau, mai degrabă, autorii de reportaje sunt interșanjabili, ei urmăresc linia editorială a televiziunii care i-a angajat sau căreia vor să-i vândă reportajul.
Un autor de documentare, in schimb, are o viziune estetică, un discurs narativ propriu și nu face concesii pentru a vinde unei televiziuni mai mult decât ar face un scriitor autentic pentru a-și vedea publicat manuscrisul. Documentarul de autor este, pur și simplu: cinema fără actori.
Ultimul film al lui Michael Moore este însă doar un manifest de tip reportaj cu actori (proști). Chiar dacă suntem de acord cu conținutul și mesajul.
—
Despre unul din cele mai frumoase documentare ale ultimilor ani, Oscar 2016:
— Amy (2015): — I cheated myself
https://cabalinkabul.com/2015/07/11/amy-2015-i-cheated-myself/
Despre unul din cele mai proaste documentare ale ultimilor ani:
— “The Salt of The Earth” – (2014): Wim Wenders, escrocul servil
https://cabalinkabul.com/2014/11/15/the-salt-of-the-earth-2014-wim-wenders-escrocul-servil/
Despre una din cele ami rușinoase manipulări din istoria documentarului (autorul fiind și azi o vedetă în țara lui, Franța):
— Filmul antropologic, întâlnirea cu sălbaticii și o manipulare rușinoasă…
Despre problemele deontologice care se pun în conceperea și realizarea unui documentar:
— O confesiune cecenă – note despre un viitor documentar
https://cabalinkabul.com/2014/11/06/o-confesiune-cecena-note-despre-un-viitor-documentar/
și
La Athos cu Becali – varianta ciné-vérité
https://cabalinkabul.com/2016/02/23/la-athos-cu-becali-varianta-cine-verite/
Filmul meu Howling for God în versiune engleză completă:
Howling for God / Les Amoureux de Dieu
http://www.cultureunplugged.com/play/2873/jsSendInvitation.php
în română:
Iubiții Domnului
http://cinepub.ro/site/iubitii-domnului-dan-alexe-1997/
Cabală la Kabul
http://cinepub.ro/site/cabala-in-kabul/
Extrase din alte documentare pe canalul meu de YouTube:
11 Responses to Michael Moore, Where to Invade Next (2015): despre manipulare la cinema și ce înseamnă un film documentar
Este ceva plăcut în documentarele individului …….. el în nici un caz. Cum naiba poţi critica stilul alimentar american şi totuși gambele tale să se “ixeze” in cauza greutăţii asta mi se pare aiurea.
Corect !
Hidos, mai ceva ca Mungiu-Pippidi, si nu doar moral.
Domnul Alexe, merita vazut sau nu?
Nu, deloc. Imi pare rău că nu am spus-o așa explicit.
Multumesc pentru recomandarea documentarului Amy. Nu am fost un fan al ei, nu am vazut-o mai departe de imaginea de walking disaster, desi ii apreciam vocea. Chinuit personaj si toxic anturaj, ales sau nu…mai toxic parca decat drogurile pe care le lua.
[…] https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/06/08/michael-moore-where-to-invade-next-2015-despre-manipul… […]
[…] lui Snowden cel real. . La fel de manipulator ca celălalt ultra-stângist multimilionar, Michael Moore, Oliver Stone se face avocatul fără nuanțe al lui Snowden. In filmul lui, Snowden este un […]
Nu cred, Alex, ca ai dreptate. Documentarul transmite informatia la nivelul de intelegere al publicului american, cum ar fi ironia evidenta pentru mentinerea atentiei si repetarea ideilor pentru asigurarea ca sunt intelese. Desigur ca noi europenii am putea sa nu apreciem asta. Adevarul este totusi acceptat de documentarist in cuvintele doanmei islandeze adresate SUA, “nu as locui in SUA nici daca m-ati plati” si “nu as vrea sa fiu vecina cu voi”. La urma urmei SUA nu este decat Rusia occidentului. Daca nu esti un felator al SUA si/sau al altor tari bogate si musculoase, ar trebui sa-ti scri deacum inainte parerile despre filme documentare cu mult mai mult profesionalism decat ai facut-o cu acesta.
[…] https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/06/08/michael-moore-where-to-invade-next-2015-despre-manipul… […]
Sa mi aduci aminte sa nu mai intru pe porcaria asta de site. Scrii cu nerusinare si esti mai porc ca el. Il ridici in slavi pe Becali… pe bune. Macane rau… a…si apropo… rough footage (ca tot folosesti americanisme de cacat) este de fapt raw footage
Criticu pulii