son-of-saul-listelist-600x350

Son of Saul (2015)

De: László Nemes

Cu: Géza Röhrig,  Levente Molnár

Fiind el in competiție la Oscar la categoria Film Străin (si dupa ce a primit anul trecut Grand Prix la Cannes, ceea ce l-a făcut să fie cumpărat ulterior de Sony), am mers si eu să vad filmul care i-a facut pe toți românii să se certe dacă Levente Molnár este un actor de-al nostru sau de-al hunilor.

Son of Saul a reușit să stârnească rapid admiratie generală si o unanimitate suspectă încă de cand a fost prezentat la Cannes anul trecut, dând impresia nedorită că e de ajuns ca un film sa aibă Auschwitzul ca decor pentru a fi decretat pe loc o capodoperă.

Dar nu despre asta e vorba, sar partizanii incondiționali ai acestui film. Filmul e structural si cinematografic original: totul este filmat din punctul de vedere al personajului principal, multe orori se petrec doar în off, sonor, fără să vedem, iar cadrajul și focala camerei (e turnat în peliculă) sunt reglate astfel încât planurile din spate să rămână în mod voit tulburi.

Povestea în sine e foarte simplă: în toamna anului 1944, Saul Ausländer, evreu ungur, e membru dintr-un Sonderkommando la Auschwitz. Este unul din acei evrei lăsați sa trăiască o vreme pentru a se ocupa de trierea si lichidarea altor evrei. Ulterior sunt lichidați și ei.

După o rundă de cameră de gazare, un adolescent încă respirând e gasit sub morți. E desfăcut încă viu, pentru experiențe medicale. Saul e convins ca acela era copilul lui (deși el nu are copii) si se pune sa caute un rabin care să zică un kadiș, o rugaciune pentru sufletul copilului, al cărui cadavru îl cară în ultima parte a filmului. Restul e doar estetism sufocant.

SAUL_FIA_SON_OF_SAUL_Still

Acum, pentru că am ajuns la sonor: în filmul lui Robert Bresson Un condamné à mort s’est échappé (1956), aproape totul se petrece în off, iar filmul, alb-negru, e construit, ca Son of Saul, în jurul sunetului. Condamnatul la moarte vrea să scape, sa evadeze, sa taie gratiile. Primejdiile sunt toate sonore, sunt afară, se apropie, se îndepărtează, învăluie spectatorul. Nu e mare lucru de văzut pe ecran, acolo e doar un om disperat care caută să nu facă zgomot in evadare, in vreme ce ne traversează urechile si nervii iritați la maximum tot felul de pași, strigăte, mașini, țipete, împușcături.

In ariditatea hieratică a filmului lui Bresson, personajul principal e sunetul, iar munca cea mai solidă s-a dus acolo la montajul si mixajul sonorului.

Spre deosebire de filmele hollywoodiene care pot fi privite in avion chiar și fără sunet (asta fac eu sistematic cand se pune un film american in avion, privesc fara să-mi pun căștile, iar filmul funcționează la fel de bine si mut), la Bresson în schimb filmul ar fi mutilat, schilodit, anihilat fără sunet. Am pricepe, desigur, in continuare ce face acel disperat la ferestruica lui cu zăbrele, ba chiar am întelege că de câte ori el se oprește si coboară grăbit se aude sunetul unei primejdii care se apropie, dar am fi privați de ceea ce face frumusețea filmului: sunetul este de fapt arta acolo, iar Condamnatul lui Bresson proiectat mut ar fi doar banala bandă a unei camere de supraveghere care captează fuga unui pușcăriaș. Rideau.

Am avut revelația importantei sunetului vizitând odată o prietenă actriță, veșnic șomeră, care trăia mai ales din dublaje pentru filme porno. In micuțul ei studio de acasă dădea sânul copilului de cateva luni, care se îmbuiba învârtind ochi albi și degețele dolofane în vreme ce ea horcăia și gemea foarte natural si convingător, sincronizându-se cu nesfârșitele și nefireștile împerecheri de pe ecran. Alături avea la îndemână tot felul de obiecte moi, cârpe si străchioare pentru a produce plescăituri si bolboace sonore.

Când a montat si pentru mine parte din sunetul unui documentar din care imi lipseau multe efecte sonore, Carla a scos un lighean și a bocănit niște tinichele în el pentru a acoperi sonor locul în care în film se răsturna un rastel cu arme. A scarțâit uși imaginare și a pocnit în masă cu un ciorap umplut cu boabe de orez; știa să plescăie din gură ca un crap care țâșnește din apă și imita galopul cailor atat de convingător încât m-am surprins ferindu-mă de ei.

Când personajul din filmul meu iese din casă si merge, târșind picioarele, pe o alee betonată, scenă mută pentru că, filmând, uitasem să schimb bateriile microfonului, Carla a scos din valiză o marionetă de Charlot cu ațe și bocanci grei de cerșetor pe care a făcut-o sa meargă pe masă in ritmul personajului de pe ecran, imitând pași greoi de bătrân sărac.

Desigur, la intrebarea dacă e frumos să vorbim despre pornografie și montaj de sunet artificial în cronica unui film despre Auschwitz trebuie doar ridicat din umeri: un film e un film, camerele si microfoanele sunt aceleași si în turnajul unui gangbang si într-un simulacru de Auschwitz. In ambele cazuri sunetul se montează, artificial, in studio, după aceea, pentru a obține proptelele sonore de impresionare a spectatorului. In ambele cazuri – rezultatul final e un film, așa cum și Marchizul de Sade cand detaliază mutilări și orgii coprofage (Les 120 journées de Sodome), si Imre Kertész când scrie că ce s-a întâmplat la Auschwitz se situează în logica identității Occidentului (Kadiș pentru copilul nenăscut) sunt tot literatură.

Apoi, unele scene din Son of Saul sunt chiar dincolo de pornografie, cum e masacrul gangbang estetizat pe marginea unei gropi comune. Sunetul, apoi, e nu doar opresant prin volum, dar și prin repetiție. Auzim în fundal de mai multe ori schnell ! decât auzim fuck ! într-un film de Tarantino.

E ciudat de altfel cum nu a observat nimeni cat de mult se inspiră ideea centrală a filmului Son of Saul din textul hibrid Kadiș pentru copilul nenăscut al lui Imre Kertész.

Acolo se tânguie naratorul scăpat de la Auschwitz: “mai întâi au stors vlaga din mine, m-au fluierat si m-au pus să-mi sap un mormânt si, desi a trecut atata vreme — doamne sfinte! –, inca n-am isprăvit de săpat” etc.

Naratorul lui Kertész nu are însă un copil, iar întreaga motivație a monologului care constituie cartea este de a explica unui prieten pentru ce supraviețuitorul de la Auschwitz nu vrea sa aibă un copil, nu vrea să trebuiască să-i îngâne un kadiș.

În final, în acest Son of Saul, nelăsând spectatorul să răsufle nici o secundă, filmând totul din punctul de vedere al personajului, se ajunge la o senzație de realitate virtuală, ca atunci când îți pui ochelarii aceia drăcești, Google sau Sony, care simulează realități inexistente în jurul tău, fie Auschwitz, fie pornografie… Paradoxal, creând o impresie de realitate virtuală, de oroare meșteșugită tehnologic, filmul  Son of Saul ajunge la un rezultat opus celui dorit. Prea mult meșteșug, prea multă afectare estetică.

Ma rog, rămâne o discuție pur teoretică, pentru că e greu de crezut ca un juriu american ar ezita sa dea premiul cel mare la Oscar unui film despre Auschwitz… mai ales după ce a fost cumpărat de Sony. Așa că probabil ăsta va fi.

Dar ardeleanul Levente Molnár este foarte bun acolo.

son_of_saul