De: Todd Haynes

Cu: Cate Blanchett, Rooney Mara

Oscars 2016: Cel mai bun rol secund feminin

.
Marchizul de Sade a fost un meteorit în istoria culturii (ba chiar și în politică) prin felul în care a valorizat sexualitatea feminină în romane precum Justine și Juliette.

Născut în occident, feminismul a avut inițial de înfruntat, în Europa sau America,  împotriviri patriarhale la fel de mari ca în răsăritul ortodox sau musulman. La urma urmei, la începuturile ei biserica creștină încă mai dezbătea dacă femeile au sau nu un suflet.

Istoria ne oferă multe paradoxuri. Astfel, dreptul de vot le-a fost acordat femeilor în Turcia înaintea Franței, în Franța – abia în 1944, în parte și pentru că Germania nazistă, care ocupa Franța, acordase deja dreptul de vot femeilor cu exact un sfert de secol înainte.

Caz extrem, femeile din cantonul elvețian Appenzell au primit dreptul de vot abia în 1990 și încă și atunci printr-o decizie a tribunalului federal !…

… iar homosexualitatea a rămas un delict în toate țările blocului comunist până în anii 1990… așa că de aceea filmele care pun pe ecran dificultățile sociale și fals morale ale cuplurilor homosexuale ne tulbură încă și astăzi.

Și e tulburător, într-adevăr, acest film, Carol, dincolo de tămbălăul dat de șase nominalizări la Oscaruri: : inclusiv cea mai bună actriță (Cate Blanchett), cel mai bun rol secund feminin (Rooney Mara), cel mai bun scenariu adaptat.

Scenariul e bazat pe un roman de Patricia Highsmith, acea minunată scriitoare ale cărei construcții narative se pretează atât de bine la ecranizări hitchcokiene. Tot pe o carte de-a ei se bazase și thrillerul The Two Faces of January, cu Viggo Mortensen și Kirsten Dunst.

Carol este Cate Blanchett, burgheza design și sexy, un rol cum e cel pe care îl jucase și în Blue Jasmine al lui Woody Allen, când a primit deja Oscarul pentru cea mai bună actriță în 2014. E greu de crezut că va primi iarăși premiul, doi ani mai târziu, pentru un rol similar. Intre Carol (Cate Blanchett), și o vânzătoare de supermarket (Rooney Mara) din Manhattanul anilor 1950 se infiripeaza un amor autentic, imposibil de expus public atunci. Pe deasupra, ele ies din medii sociale diferite, ceea ce pe atunci ar fi trebuit să constituie un obstacol de netrecut.

Cele două actrițe joacă dincolo de perfecțiune, ele chiar sunt personajele, dar filmul tocmai prin asta păcătuiește. Rezultatul e un hibrid de joc naturalist-realist, cu dialoguri impecabile, combinat cu un omagiu melodramelor hollywoodiene ale epocii (Cate Blanchett o imită pe Lauren Bacall), dar în mod paradoxal imitația stil camee devine obositoare. Muzica siropoasă e obositoare, chiar dacă știm că a fost (com)pusă acolo special pentru asta (filmul e nominalizat la Oscar și pentru muzică, original score). Ah, iar scenele (puține) de amor între cele două femei sunt înduioșătoare, în ciuda muzicii de ascensor.

—

“Blue Jasmine” – Woody Allen si lupta de clase

Cum am fost Marchizul de Sade