Etnopolițiștii și Baronul Chicoteală (cap. I)

Cel de lângă ușă avusese burta explodată. Rafala de mitralieră îl deschisese de parcă ar fi avut un fermoar pe piept, viscerele se amestecaseră cu fâșii de haine, iar Malika făcu un pas înapoi, simțindu-se moale în genunchi.

Polițistul din spate o sprijini ușor de umeri, dar ea se scutură și îi mulțumi tăcută.

Cei șapte morți zăceau în cele mai stranii posturi. Barmanul fusese proiectat cu fundul în enormul coș de gunoi metalic din spatele tejghelei, din care ieșea pe jumătate, capul în piept, brațele atârnând, ca o marionetă ce se odihnește. Fața puțin întoarsă din profil lăsa să se vadă în mijloc, acolo unde fusese nasul, o gaură și mai neagră decât restul pielii.

— Toți sunt mutilați? întrebă Malika.

Medicul legist dădu din cap, confirmând.

— Fiecăruia i s-a tăiat câte ceva: urechile, nasul, limba. Celui pe care l-au prins la toaletă îi lipsesc degetele mari.

— Baronul Chicoteală, murmură Robert.

Cum polițiștii îl priveau cu figuri lipsite de expresie, Robert continuă:

— Pare o crimă voodoo ritualică. Baronul Chicoteală e una din divinitățile nocturne ale celui mai malefic cult voodoo din Golful Guineei, de unde aș paria că vin victimele.

— Câtuși de puțin, interveni unul din experții trimiși de laborator. Au actele la ei. Toți vin din Congo.

— Pula mea, pufni nemanierat și cu accent moldovenesc unul din polițiști. Să se hăcuie la ei în Congo, nu la București.

Ieșiră cu toții gânditori la aer.

Din fața barului Coliba uncheșului puteau vedea faraonicul sediu NATO, amprenta unei epoci când dictaturile erau doar stupide și acre, dar nu bombardau.

De când NATO își mutase toate structurile la București, în fostul palat al lui Ceaușescu, pentru a fi în apropierea teatrului de operațiuni din Ucraina, populația orașului crescuse exponențial. Nu doar miile de funcționari internaționali de toate națiile, dar și valurile masive de refugiați și imigranți din lumea a treia transformaseră Bucureștiul într-o metropolă colcăitoare.

Brigada de etno-polițiști fusese de altfel creată la insistențele NATO. Inspăimântătoarea criminalitate în medii etnice impenetrabile, vorbind limbi exotice, mafiile ritualice imposibil de infiltrat făcuseră necesară crearea unei brigade de “etnopolițiști”. “Ethnocops” cum spusese secretara generală NATO Drita Ibrahimi, atunci când avusese loc o vendetta între militari NATO veniți din Albania sa natală. “Ethnoflics” spusese generalul francez Philippe Castagne.

Dimineața încă nu știau că aveau să fie de îndată trimiși “pe teren” pentru prima lor anchetă. NATO oferea discret tot sprijinul, însă conducerea Alianței nu dorea să fie menționată sub nici o formă. Tot ce se urmărea era ca Bucureștiul să fie liniștit, ca o echipă de etnopsihiatri experți în limbi și ritualuri exotice să ducă la diminuarea numărului de crime opace și de bizarerii complotiste printre toate națiile strânse acolo în ciuda faptului că linia frontului cu dementa Rusie a gerontului tiran Putin se afla la doar câteva sute de kilometri.

Pentru Malika, totul începuse când fusese cooptată pentru cunoștințele sale de dialectologie arabă. Răposatul ei tată, venit să studieze medicina la Iași după ce-și trăise tinerețea prin lagărele de refugiați din toate ruinele Orientului Apropiat, îi transmisese amorul pentru nuanțele infinite ale dialectelor, cheia sonoră și lexicală prin care poți identifica de îndată dacă cutare refugiat minte când se declară sirian, când în realitate vine din Ramallah… sau din cine știe ce bled algerian.

De acolo, trecuse la studiul limbilor africane bantu, ceea ce o făcuse să fie cooptată de poliție pentru a ajuta în supravegherea masivei imigrații africane ce modificase definitiv aspectul Ferentarilor.

Chiar și în acea dimineață își dovedise talentul, atunci când, la poliție, i se arătase o scurtă înregistrare cu doi caizi albanezi implicați în prostituția ilegală din Ferentari, unde controlau negresele peripateticiene.

— Salamalec, dom’ căpitan, îi aruncase la venire George, expertul în coduri și criptografie.

— Nu te forța, pulică, făcuse Malika. O să ai pe vecie accent de Vaslui.

— Ce zic ăștia? întrebase Eric, punându-i înregistrarea.

— Nu prea înțeleg. E un dialect albanez din nord, de pe la Shkodra.

— Credeam că pricepi ce zic muslimii, o persiflase George. Doar vii din nația lor.

— Albanezii n-au nici o legătură cu arabii, prostovane.

— De un’să știu eu?

— Trebuia să mergi la școală.

— La școală? Eu am fost gangster, de-aia mă pricep la coduri. Acu-s obligat să fac pe polițistul în propria mea țară ca s-o apăr de arătări ca tine.

Eric, șeful brigăzii de etnopolițiști îl prevenise:

— Ai grijă, Georgică. Fetișcana asta nu doar că trage și cu ochii închiși, dar știe să-și demonteze și să-și curețe singură arma. Pe intuneric.

George simulase spaima. Eric adăugase:

— Oricum, dacă ți-ar trage un plumb în frunte n-ar arăta nici o emoție.

Și iată-i că tocmai acum contemplau masacrul congolez, prima lor operațiune, primul lor caz de “etnopolițiști”.

Examinând cele șapte cadavre dezarticulate, George, care tocmai sosise, făcu:

— Ce-avem aici? Piese de puzzle?

— Exact. Le lipsesc niște bucăți, răspunse Eric.

— Dacă-i combinăm o să scoatem vreo doi-trei întregi, nu? zise George, împingând ușor un cadavru cu piciorul.

— Mitraliați, unul fugărit în toaletă și masacrat acolo, dar asasinii și-au dat osteneala să mutileze metodic cadavrele. Ai zis ceva de Baronul Chicoteală?

— Da, răspunse Robert, doar că în Congo, de unde vin ei, nu se practică așa ritual de vendetta.

— Uite, spuse George, întinzând un carton scos din buzunarul unuia din morți. Ăsta era magician și vindecător.

“Professeur Aminata”, scria pe cartea vizită mare cât palma. “Are o reputație mondială datorită successelor sale de Grand Voyant! Ajută în toate problemele, chiar și cele mai disperate. Serios, rapid și eficace. Lucrează și de la distanță…”

— Uitați, și ăsta are, interveni un expert legist întinzând alt carton: Professeur Nganga-Nkisi!

— Nganga-Nkisi nu e un nume propriu, ci un titlu, interveni Veselin, etnograful, care tăcuse până atunci. E un titlu de vrăjitor.

— Un conclav de vrăjitori și magicieni, așadar, spuse Eric, șeful, mângâindu-și bărbia nerasă.

Malika îl privi cu respect tulbure. Eric nu vorbea niciodată despre el, nimeni nu știa de unde avea cicatricea care îi tăia oblic fața (era invidiat pentru tehnica de-a prezenta permanent o barbă artistică de trei zile) și care arăta că fusese în locuri înspăimântătoare și că supraviețuise pentru a nu vorbi despre ele.

Acela fu momentul în care li se spuse să se prezinte la sediul NATO. Secretara generală dorea să-i vadă. Afacerea se anunța serioasă.