dez

Draga de Dez Jazzadezz, care pe lângă că e așa și pe dincolo uneori se joacă cu perplexitatea, a produs ceva muzical numit Omelette.

Acum, în legătură cu omleta vreau să vă spun urumătoarele (urumătoarele nu e eroare tipografică, ci vreau să instalez un ritm narativ, căci povestea e lungă, iar spre deosebire de toți cretinii de bloggeri pe care îi citiți zilnic, eu și Dez știm să băgăm ritm și să spargem textul în paragrafe).

Onde eram? Ah, umeletă, da.

In Financial Times, biblia jurnalistică din City, aia tipărită zilnic pe hârtie couleur somon, există o rubrică hebdomaderă culinară.

Acu ceva timp, omul care ține acea rubrică culinară a dat o lecție de jurnalism și bloggereală planetei, povestind cum și-a futut el o vacanță în Franța cu o iubită acră și căreia nu îi plăcea nimic: mâncarea, chelnerii agresivi, muzeele închise.

La întoarcere — Franța poate fi doar o autostradă scumpă, dacă așa vrea prostia ta—  tot bombănea muierea în mașină, in drum spre Calais, spre ferry sau tunel, că ea încă n-a mâncat în Franța o omletă adevărată. O omletă franțuzească. Pleacă din Franța, iar el nu i-a oferit ei o omletă.

La stația de benzină, unde o cucoană grasă și nesurâzătoare îți face plinul, iar tu vezi o masă de plastic cu două scaune în marginea autostrăzii, bunul jurnalist de la FT a intrebat excedat dacă nu cumva fac omletă.

Sigur că da, le-a spus patroana stației de benzină, care i-a instalat acolo placidă cu tacâmuri de plastic…

… ca după un timp nesfârșit, în gazele camioanelor ce goneau pe autostradă, să le aducă cea mai magică și minunată omletă pe care o mâncaseră vreodată.

Am pierdut acel articol din Financial Times (era de acum ceva ani), dar perfecțiunea omletei descrisă era dincolo de orice îndoială: avea marginea circulară ușor crocantă, în vreme ce centrul, încă puțin bălos, dar umflat și de culoarea soarelui în diminețile în care afli că ai scăpat de fisc, prezenta suficentă consistență, rămânând în același timp pufos și exaltant.

Nevasta jurnalistului a tăcut tot drumul de intoarcere, ca după aceea să îl fută la cap că n-a cerut rețeta omletei.

Excedat, tâmpitul de scriitor nu a bătut-o pe muiere, ci a scris la pompa de benzină din Franța, regăsind adresa după ce a combinat adresa de pe tichetul de benzină cu imagini de pe Google Earth și o cerere oficială la MI6, serviciile secrete britanice.

După vreun an, a primit o scrisoare în franceză, de mână, pe hârtie refolosită, în care grasa de la stația de benzină din Franța îi răspundea așa:

Monsieur,

Mi-ați făcut onoarea de a mă întreba care este procedeul meu secret pentru a face omleta. Ei bine, el e următorul: sparg trei (3) ouă într-un recipient, după care arunc puțin unt într-o tigaie pe foc rapid. Vărsând amestecul de ouă peste unt, am grijă, prin câteva rotații, ca omleta să nu se prindă. Când constat că e gata, iau tigaia de pe foc și o răstorn în farfurie.

Dez Jazzadezz a scos așadar un proiect muzical numit Omelette… secretul acolo e simplitatea.

—