312541_266210110079501_148998349_n

Mama, în pragul casei de deportați basarabeni în care și-a trăit adolescența…

—

A murit bunica, Mama Raia.

N-am să-ncep să bodogănesc mecanic “Dumnezeu s-o ierte”. Ateu fiind, eu știu că Mântuitorul nu mă vrea fățarnic, iar Mama Raia însăși văzuse prea multe nedreptăți în fuga ei din Basarabia după război, cu bărbatul ei deportat în Siberia și mama, fetița ei, desculță în tren, ca să mai creadă în difuze arătări celeste. Singurul dumnezeu auzit de mine în gura ei în copilărie a fost repetatul “dumnezeii mă-tii” aruncat porcilor, pe care-i îndopa cu tărâțe și resturi de pepeni.

A murit demnă, basarabenește, interesându-se încă săptămâna trecută de “copchii” (din care, deși ajuns la 50 de ani, făceam și eu parte).

Copchil, mă trimitea vara să păzesc pepenii (la “Bostană”, sau “Bostănărie”, căci creștea harbuji pe malul Ialomiței, neștiind eu atunci că-n poezia mistică sufi persană “Bostan”, de unde ne și vine cuvântul, prin turcã, înseamnă pur și simplu: “Grădina Paradisului”).

Bărbatul ei de-al doilea, tot basarabean, pe care ea-l teroriza, Tata Vania, m-a-nvățat nenumărate și prețioase lucruri despre cum se păzește bostănăria. Dacă e pe malul apei, să fii atent la țiganii nonșalanți ce trec prin fața colibei și care, cât te uiți în altă parte, rup și aruncă-n apă pepeni pe care alții de-ai lor îi pescuiesc mai jos pe râu… căci harbuzul, oricât de greu, nu se scufundă, e ca un Moby Dick dungat, alunecând pe firul apei, tărtăcuța doldora de licori paradisiace, precum acel spermacet, sau spermanțet din capul balenei, de care scria Melville că-l poate îmbălsăma și pe Dumnezeu.

La fel, m-au învățat Tata Vania și Mama Raia, când păzești noaptea bostănăria de jivine, trebuie să fii atent la căprioare. Cei mai stricăcioși nu sunt iepurii de câmp, căci un iepure, palpitând și cu măduva iritată de frică, va devora grăbit un harbuz și va țopăi sătul în noapte, în vreme ce o căprioară îți ruinează jumătate din recoltă, fredonând tâmpenii nocturne și luând cu buze diafane câte-o mușcătură din fiecare pepene, cât cuprinde câmpul.

Căprioara nu trebuie însă ucisă, ci pocnită cu ciomag solid pe șira spinării, când vii tiptil din spate. Dacă răcnești “dumnezeii mă-tii” izbind-o icnind peste vertebre, poți s-o faci ca-n serile următoare, până la recoltă și purtatul pepenilor la piață, să lunece hoțește în bostana vecină, ținută de “pocăiți”, sectanți cu al căror flăcău țineam competiții de terminologie biblică și genealogii de profeți din Vechiul Testament, înfruntări retorice în care câștigam invariabil, căci vlăjganul, deși cu credință învăluitoare, nu se pricepea să stocheze nume și informații în cotloanele creierului. Odată i-am înlocuit în căruța pregătită pentru piață pepeni întregi cu unii de-ai mei ronțăiți de căprioare.

Mai știu și o ceartă, în copilăria mea, între Mama Raia și fiica ei, mama mea, unde mama i-a aruncat:

“— Și te-ai măritat în România cu altul fără să știi măcar dacă bărbat-tu e mort sau viu”…

… căci despre bunicul meu adevãrat, militar in armata româna dus în Siberia, nu s-a mai auzit niciodată nimic, așa că Mama Raia a putut într-adevăr fi, tehnic, luându-l de bãrbat în România pe bunul basarabean Tata Vania, o “poliandră”, o femeie măritată juridic de două ori. Ceea ce, oricât de blazat mă căzneam să fiu, a ridicat-o în ochii mei la rang mitologic.

In România, femeile familiei au fost deportate intern de mai multe ori. De-a lungul anilor 1950, de câte ori își întemeiau o gospodărie undeva, basarabenii erau duși cu forța în altă parte, în Banat, în Vrancea, și în cele din urmă în câmpia Bărăganului.

Mama Raia avea un fel de a vorbi care-i forța până și pe bărbații din familie să tacă și s-o asculte cu respect. Folosea cuvinte ciudate, aduse de ea de la Orhei: spunea “primu raz“, de pildă, când voia să zică “prima oară“… Vecina (tot basarabeancă) era “târfa așeea“, iar când ne dădea să mâncăm ne îndemna sever: “luați și crăpați”.

Când vedea o femeie boită cu ruj pufnea:

Dinainti buzili rujati –

Dinapoi călcâili crăpati.

Ura comuniștii, așa că nu m-am mirat când am aflat că votează cu Vadim și România Mare. Mai toți vecinii ei basarabeni din Slobozia, Ialomița, votau la fel, explicând că-i singurul partid care apără ideea de-a fi român.

Recent, om ajuns la jumătatea vieții, am îndrăznit s-o întreb primul raz pe Mama Raia despre neamul nostru, despre părinții ei îngropați la Orhei. După ce mi-a scos o lungă tiradă de cum se pierde sămânța românească și cum toți politicienii la putere de la București sunt comuniști, mi-a spus că tatăl ei era un grec din Cernăuți, iar mama ei – poloneză…

Cu gura căscată, nu m-am putut abține și am întrebat mașinal: “Mama Raia… dar voi ce vorbeați acasă”?

M-a privit de parcă scosesem o stupizenie fără nume și mi-a zis: “păi… rusăște”.

… și a continuat să voteze România Mare.

—

Pepeni

Cu Tata Vania în căruță, în drum spre bostană, la păzit harbuji (cu sora mea Mona în mijloc) … Pe iapă (off frame) o chema Doinița și știa singură drumul, lucru util când Tata Vania dormea la întoarcere.