Tinerețe voalată…

Începuse războiul din Bosnia când m-a părăsit tânta cu orgasmul inferior, o depresivă supărată că deși trăiam împreună nu-i ghicisem bulimia, prezentatoare năucă la televiziunea belgiană (francofonă, căci de flamande mă temeam atunci) și care nu bănuia câte peisaje am sub piele.

Pe loc m-am decis să plec pe front (ca ziarist, desigur, nu mercenar), la Sarajevo, unde sârbii împușcau, de pe colinele din jur, pensionari și precupețe, și să-mi trag acolo o rană eroică, dar nu foarte gravă, cât s-o impresionez pe nătânga arogantă din Bruxelles și s-o fac să priceapă că eu sunt un macho feminist.

În Sarajevo, am descoperit imediat că n-aveam bani de stat la Hyatt, singurul hotel funcțional pe atunci, foarte estetic bombardat de sârbi în fațada dinspre deal, așa că am eșuat într-un cămin pentru turiști tineri.

Într-o noapte, recepționistul – pe jumătate beat – mi-a adus triumfător în chilie o epavă umană: un om masiv și puternic, dar buhăit, într-o stare avansată de ebrietate și care șchiopăta. „Un fost campion olimpic bosniac”, mi-a precizat el cu mândrie rănită – în nu mai știu ce disciplină –, decis să-mi acorde un interviu exclusiv.

Au insistat că domnul jurnalist trebuie neapărat să ia acel interviu foarte important. Am cedat din milă vinovată, observând cum se luminează faţa ologului cu gloria uitată.

A urmat o oră foarte dificilă, în care am lăsat epava mândră să-și depene viața, știind foarte bine că n-aveam să difuzez niciodată așa ceva. Spre sfârșit, se terminaseră și bateriile și caseta, dar el tot bodogănea, cu acreală recunoscătoare.

Conducându-l eu până la ușa de jos, în stradă, șchiopul buhăit și beat a fost împușcat acolo pe trotuar de un sniper care, de la sute de metri distanță, i-a explodat burdihanul cu un glonț pentru elefanți, împroșcând elegantul caldarâm otoman cu fâșii de carne inutilă spre care de îndată s-a fofilat un câine vagabond, potaie prudentă care avansa și se retrăgea, cu botul desfăcut umed peste gingii vinete și colți băloși, doi pași înainte – unul înapoi, lipit de perete ca o umbră, adulmecând pofticios povara ororii, simțind confuz că o instanță superioară poate oricând să-i împroaște și lui în blană metal scuipat din cer.

Tupilat după ușorul ușii, l-am examinat pe grasul perforat din care se scurgea un pârâu de secreții pe trotuarul în pantă, din burtă îi picurau orori, ca și din gura hâdă și neîngrijită la care tot evitasem să mă uit sus în cameră. Acum, moartă pe caldarâm, gura lui bolborosea secreții cleioase fără noimă.

Întors în cameră, odată dispărută ambulanța blindată cu plăci de metal pe o singură parte, iar eu plângând după proasta din Bruxelles, pe fond sonor furnizat de bombardarea hotelulului de alături, mi-am luat-o singur sus, cum se spune tradițional și neimaginativ, contorsionându-mă. M-am întins în pat și, lăbărțat pe spate, am reușit să mi-o bag în gură, forțându-mi spinarea și șalele.

Nu știam că pot asta… Nu-mi îndoisem niciodată coloana în așa fel, zăcând pe dos, cu mâinile apăsând pe fese, bazinul ridicat spre tavan, genunchii strânși la piept. Când mi-am introdus-o în gură, dând repetat din șolduri, am avut un moment de transă violentă. Mă durea spatele, simțeam vertebrele întinse la limita ruperii, iar orgasmul mi-a scurtcircuitat creierul.

Știam, desigur, din teologia medievală, că acel substitut de măduvă care mi-a țâșnit pe față va fi sărat, conținând minereuri primordiale și sulf de Armenia. N-am înghițit însă, ci m-am ridicat din pat și m-am dus la oglindă, unde m-am fotografiat cu dâre pe chip.

Mi-am examinat îndelung, făcând poze în oglindă sub becul palid, fața plânsă, suptă, cu spermă pe gură și cheaguri în ochi.

Un roll-film se numea acel mic cilindru de film foto pe care intrau 36 de imagini. L-am pus deoparte și l-am păstrat de-a lungul anilor, așteptând să întâlnesc femeia care va sta lângă mine când developăm filmul și care-mi va iubi figura devastată, cu spermă în ochi. Am păstrat cilindrul acela mic, nedevelopat, traversând toată viața mea de erudit pretențios și alcoolic, aventurier inconștient, așteptând s-o găsesc pe cea care va dori să mă descopere împreună cu mine.

Când am găsit în sfârșit femeia care a răcnit creativ sub mine, iubindu-mi creierul cețos și numită Eva, i-am propus, cu șampanie și promisiuni de sinucidere împreună când vom descoperi poza, să developăm filmul.

Filmul acela era ca o scrisoare de la mine către mine, într-o identitate anterioară, o declarația a mea către mine însumi care mi-ar fi fost înmânată peste decenii.

Anticipam deja distrugerea, îmbucătățirea, recompunerea identității mele. Descoperirea omului care am fost, ca într-o călătorie în timp unde dârele pe față desenează o hidrografie mistico-afectivă.

Eva, care acceptase explorarea, era dintre femeile acelea rare care pot să fie și frumoase și deștepte simultan… Celelalte fac asta doar pe rând.

—  Ești magnifică, i-am spus Evei, când a anunțat că vrea să mă vadă cu cheaguri la ochi în poze de-acum două decenii.

— Sunt așa și aici, mi-a zis. Pentru tine.

— Ai să mă vezi cu spermă pe gură și lipici în ochi.

— Hahahaha, fă și tu o poză cu mine.

— Tu nu lași nimic, pentru că înghiți, i-am spus. Și pari inocentă după aia. Nu înțeleg de ce bunul Dumnezeu n-a pus un semnal pe fruntea femeilor care se fut. Un bec roșu, o cută, un stigmat. Să vadă întreaga obște ce-au făcut.

— Sunt inocentă, mi-a zis.

— Hai, gata, i-am tăiat-o sever, că altfel o să bocim împreună.

În lumina roșiatică a beculețului din baie am developat filmul. Nu mai făcusem asta de mai bine de un deceniu. Mâinile îmi tremurau, precum dimineața înainte de prima băutură.

Când filmul a ieșit – era voalat… Nimic pe el – doar o bandă gri.

— Asta ți-a fost tinerețea, a șoptit ea, mângâindu-mă, liniștindu-mă.