Agony ants (Vacanță la Roma)…

— Eh, ce să văd? Un oraș…

In taxi îi luasem mâna și fusesem surprins și descurajat de felul inert în care mi-o abandonase.

Bâțâindu-și în ritmul unei stupide muzici electronice spatele păros, cu floace ieșite prin maieul cu găurele, șoferul negricios și rău la gură ne ducea, într-un slalom de joc video, prin fluxul de claxoane de-a lungul Colosseumului, dincolo de care vedeam, împungând cerul de plumb, coloanele templelor din Via Sacra.

Eu propusesem Roma ca teren de tăvăleală, un weekend la jumătatea geografică a drumului dintre mine și ea, după ce flirtaserăm un număr decent de săptămâni pe Facebook.

Roma, i-am scris, te duci frumos la Otopeni și vii la Roma, acolo o să ne tragem — prin toate muzeele și sarcofagele etrusce.

In loc să plătesc amenda de la fiscul belgian și știind că la întoarcere în Bruxelles aveam să găsesc lumina și gazul tăiate, odată ce nemiloșii portărei obținuseră o aprobare de la tribunalul vecin, am cumpărat la întâmplare primul bilet de avion (Air France, dacă zbori business cu ei primești șampanie la discreție) și zburasem la Roma cu o seară înainte de venirea Deliei, ca să pregătesc terenul.

— Albergo Traiano, mi-a sugerat la aeroport hoțomanul de autista (termen medical apropriat pentru un șofer în Italia) și m-am lăsat dus autoritar de el, Hotel Traiano, Via 4 Novembre, 154, exact în fața Columnei lui Traian, de parcă mă ghidaseră umbrele zdrențuite ale dacilor.

In noaptea aceea, înainte de sosirea Deliei, ieșisem să inspectez și să mă familiarizez cu cartierul: baruri, crâșme, cotloane strategice, am băut la toate terasele, m-am împrietenit cu patroni de săli de joc.

Cam toți chelnerii din jurul Forumului sunt sârbi sau albanezi, așa că o sârboaică boită, Ceca, a venit cu mine în seara aia la hotel, ceea ce i-a făcut pe bronzații de la recepție, purtători de ochelari opaci deși era trecut bine de miezul nopții, să mă întrebe dacă am de gând să aduc femei și-n zilele următoare, deoarece taxa de sejur (tâlhărie de-a lor) se plătește pe persoană.

In cameră am constatat că oglinda era plasată strategic în capul patului imens, letto matrimoniale, cum zic italienii cu voluptate administrativă. Ceca, care-și luase pseudonimul ăsta pentru că semăna vag cu nevasta cântăreață de turbofolk a asasinatului criminal de război Arkan, a dansat goală în fața oglinzii cântându-mi cu voce răgușită Tako ti je mala moja kad ljubi Bosanac. 

Când a dat de cutia de praline belgiene, a trebuit să o deschid, imaginând deja pentru Delia a doua zi o scuză inocentă, cum că vameșii s-ar fi uitat înăuntru.

Când a ieșit din terminalul aeroportului, frumoasă și năucă, Delia arăta înduioșător cu pălăria ei bărbătească, târând o valiză imensă și fluierând absentă. Nu m-a recunoscut și-am urmărit-o cum, după ce s-a învărtit un pic prin hol, a scos telefonul să mă sune enervată.

Când m-am proțăpit în fața ei, cămașa elegantă afară din pantaloni și pantofi noi care mă strângeau înfiorător, fața ei a luat o expresie nedumerită.

Cincisprezece ani de diferență se văd imediat în lumina violentă de august, mai ales la cât fusesem nevoit să prospectez crâșmele în noaptea precedentă. Mă buhăisem, ceea ce, combinat cu pantofii noi și scorțoși, mă făcuse să reflectez că povestea cu umflatul mâinilor de la băut n-are de fapt nici o logică. Uneori, după o noapte de beție masivă, când pun inelele dimineața descopăr că intră neted, uleios, fără efort, pe degete. In schimb, de câte ori mi-am impus abstinență am aflat cu oroare dimineața că inelele nu-mi mai intrau pe deget.

De data asta, coincidența și umbrele dacilor făcuseră că băusem și mă umflasem în același timp, două fenomene disparate care aleseseră să coincidă exact în acea zi.

In taxi, luându-i mâna inertă, i-am spus, forțând veselia tonului autoritar:

— Lăsăm valiza la hotel și mergem mai întâi să vedem un pic orașul.

A ridicat din umeri, fără expresie.

— Eh, ce să văd? Un oraș… Sper să nu mă duci la muzee și chestii de-astea.

Drace, am rămas o clipă fără glas, după ce avuseserăm doar conversații erotic-intelectuale pe Facebook

— Eu am venit pentru tine, mi-a spus cu un început de iritare, nu pentru muzee. Sper să nu faci pe ghidul turistic, cu tonul ăla pedant pe care ți l-am văzut.

Am depus bagajele, am justificat rapid și tern deschiderea cutiei de praline belgiene promise în schimbul de mesaje și am ieșit la terasă.

Acolo, schimbând o vorbă cu Mirko și evitând abil privirea lui Ceca, care s-a abținut să vină să mă pupe bălos și haiducește, am comandat spaghetti alle vongole, cum luasem în ajun, iar când Delia a cerut parmezan să pună pe ele, i-am explicat puțin jenat sub ochii chelnerului, că pe fructele de mare nu se presară parmezan.

— Mă fut. Vreau parmezan, a ordonat îmbufnată.

Și-a acoperit scoicile cu un tumulus de praf de brânză și a gustat.

— Nu-i rău, a pronunțat pe un ton egal.

Mi-am reprimat răbufnirea de violență. “Nu-i rău“… Terasa cea mai scumpă din cartier, pastele erau de casă și scoicile proaspete, suculente, eu mă așteptam în orice moment să-mi văd cartea de credit respinsă la plată, iar ea scotea posac: “Nu-i rău“.

Ne-am îmbătat, nemișcându-ne de la masă până la miezul nopții, eu tot vorbindu-i despre etrusci, despre cum femeile lor aveau nasuri mari, mâini puternice și dansau desculțe cu capul aruncat pe spate, în vreme ce ea mă fixa gravă, aprobând din când în când și bând în același ritm cu mine.

Noaptea, în cameră, rigidă, când abia ce-am intrat în ea și mi-a venit, spasmodic, eu răcnind beat, forțându-mi extazul, ea a țâșnit deodată din pat și a fugit la baie.

A făcut duș fierbinte ca vreo jumătate de ceas.

— Nu suport lipsa de igienă, mi-a șoptit venind înapoi în pas, unsă cu tot felul de alifii și pupându-mă fugace.

— Cum rămâne atunci cu mireasma de piele încinsă, rugoasă și amestecul de lichide?

— Nu cu mine, a zis. Nici amestec de lichide nici perversiuni.

Zveltă și proaspătă cum era, m-am tras în coate și mi-am apropiat bazinul de fața ei.

M-a împins violent, agasată.

— Ești transpirat și lipicios. E dezgustător. Eu nu fac de-astea.

A întors spatele să doarmă. Am deschis frigiderul și am scos tot ce era de băut. Cât mi-am turnat în pahar, ea dormea deja, respirând regulat și liniștit, frumoasă și seacă.

Am băut tot ce era în frigider, am plâns și am alunecat într-o gaură neagră de oboseală, alcool și disperare…

Dimineața, se trezise și privea la lungul șir de furnici, un șuvoi dens, falangă după falangă de minusculi mirmidoni negri, pluton de furnici după pluton de furnici, care între perete și cutia de praline formaseră o linie dreaptă de prădăciune organizată.

— Am să cobor să le spun la recepție, i-am șoptit pupându-i și lingându-i umărul gol.

Am strâns-o pe la spate, prinzându-i sânii goi în palme și încercând să intru în ea.

S-a scuturat și m-a împins, sărind din pat și fugind la duș.

— Mergem să ne plimbăm, mi-a aruncat.

Ca s-o pedepsesc, i-am impus muzeul etrusc din Villa Giulia… Se ajunge acolo de-a lungul Tibrului, mai întâi prin Trastevere, apoi prin fața Vaticanului, evitând ciorchinele de pelerini și cerșetori și țigani și artiști stradali care fac pe “statuile vii”.

Printre cele mai iritante plăgi urbane, mai nefaste chiar decât piticii bolivieni care cântă în buclă miorlăită la nai El Condor Pasa, plasez sus de tot pe scara dușmăniei artiștii ratați mâzgăliți în statui nemișcătoare, care stau cu orele pe trotuar până le vâră cineva un ban în fantă, pictați în faraoni, Charloți sau Venus din Milă.

Vazând atâția în fața Vaticanului, gladiatori muribunzi nemișcați și împărați și împărătese fardate, depresia mi s-a accentuat. Și mai enervantă e gloata care se-adună să admire aglutinat, filmând cu telefonul și așteptând să vadă cum tremură o mână, o geană sau un colț al gurii.

In Villa Giulia, afară de noi doi, mai umblau printre antichitățile etrusce doar un cuplu de nemți cu sandale ortopedice și oroarea aia de cască în care asculți explicații urmând un traseu anume.

Imbecilul între două vârste purta pantaloni din cei care se termină, fâlfâitor, undeva între genunchi și glezne… Nici suficient de scurți ca să fie bermude sau short, nici suficient de lung ca să fie pantaloni demni… Doar așa, atârnând până la tibie, cât se se vadă sub ei ciorapii Nike bine întinși pe pulpa cabrată.

Ii spun posacei Delia că purtătorii ăștia de” pantascurți ” ar trebui bătuți cu ciomege de oină peste gleznele delicate. Singura mea mângâiere e că se îmbracă precum salafiștii, fundamentaliștii musulmani cărora un hadith le ordonă ca pantascurtul să cadă deasupra gleznei.

Imi expun tare speranța ca afară, în stradă, unele din javrele de luptă plimbate fără lesă să fie și mai iritate ca mine de gleznele alea bărbătești epilate.

Delia nu zâmbește. O împing deodată într-un sarcofag etrusc din piatră în care cade bufnit pe spate cu picioarele în sus…

Intre picioare, chiloții îi intraseră în fanta umedă. M-am aplecat să-i vâr mâna acolo, dar și-a strâns genunchii ca mandibulele unei furnici gigantice.

Am smuls-o din sarcofag.

— Hai la hotel, i-am gâfâit.

N-am găsit taxi, așa că pornit pe jos spre hotel, ținându-ne de mână, fugind chiar o parte din drum, eu cu picioarele umflate dureros în pantofii prea strâmți, ea cu ușurință de femeie tânără care face zilnic jogging fluierând aiureli, creierul gol, posăceală încrezătoare și fără nici un plan.

In cameră, furnicile isprăviseră pralinele și explorau acum, pâlcuri-pâlcuri prin restul bagajelor și prin creme.

Am aruncat-o în pat, dar când am sărit pe ea, alunecase într-o parte fugind la duș.

Am zăcut pe spate, descurajat, potolindu-mi gâfâiala pe fond de turbo-duș și foșgăială de furnici.

A venit înapoi goală, curată și fără expresie. S-a întins lângă mine și m-a privit fix.

Inciudat, zăceam și eu fixând tavanul cu chip la fel de neutru.

M-a împuns cu degetul și m-a gâdilat.

— Ce faci tu? a-ntrebat cu voce albă.

— Detest să fiu gâdilat, am informat-o.

— Cum?

— Așa cum o faci. Nu-mi place să fiu gâdilat. “Pielea este tot ce-avem mai profund.” Așa spunea André Gide.

— La peau est tout ce que nous avons de plus profond, știu. De-aia mă și spăl tot timpul.

— Cum? Exact, bravo, la asta se referea Gide, la obiceiul ăsta enervant de-a gâdila spasmodic omul, cu degetul în coaste, chiar și când vezi că nu-i place, de-a insista pe el și când țipă sincer, gâdilându-l până la ură…

Tăcea.

— Te-a costat ceva vacanța asta, mi-a zis zâmbind fără expresie.

Am făcut un gest sincer de nepăsare.

— Banii și scuipatul sunt tot ce e mai frumos de aruncat în ochii lumii.

Fraza șchioapătă mi-a displăcut. Hm. Nu așa. M-am întors spre ea.

— “Banii și scuipatul sunt ce e mai” — ce? “de aruncat în ochii lumii.” Trebuie găsit alt adjectiv acolo, “frumos” de fapt nu merge deloc.

— Mai e și sperma de aruncat în ochi, dar aia are ceva ludic, pe care banii și scuipatul n-o au, mi-a zis, zâmbind suav.

O priveam deodată contrariat. Mi-a zâmbit.

— Când eram mică și vedeam o colonie de furnici mă chinceam și urinam pe ele, mi-a susurat zâmbind. Eram zeița lor, mama universului.

Era brusc atât de frumoasă încât mi-am tras pantalonii fără să-i mai scot de tot, am răsturnat-o, ea s-a desfăcut și am intrat în ea, remarcând cum se crăcea estetic, arăta albul ochilor, iar un cot îl avea julit până la sângerare de căzătura în sarcofagul etrusc. M-a strâns în brațe, am intrat adânc, iar ea a gemut din gâtlej, capul dat pe spate:

— Oh, ce bine e. Oh, ce bine e…

I-am șoptit:

— Zi-mi ce fantasme ai, că ți le îndeplinesc eu.

A devenit rigidă și m-a împins.

— N-am nici o fantasmă, mi-a zis îmbufnată.

S-a ridicat și a pornit iar spre baie să facă duș, lăsându-mă în patul deja explorat de o avangardă de furnici. Nu, tâmpitule, de ce-o întrebi asta? de-aia sunt fantasme, ca să rămână îngropate acolo, neîmplinite. Tu trebuie să ghicești, nu să-ntrebi, cu creionul în mână… Sunt franjuri de vis, nu comandă de room-service.

A venit înapoi, curată, tartinată iar cu creme de frumusețe, un plasture pe cotul julit.

— Oamenii cu iubirea întreagă n-au fantasme de comunicat administrativ, m-a dojenit trist.

In pat, alungiți unul lângă altul, examinam furnicarea din cameră, neștiind ce să ne mai zicem. Brusc mi-a aruncat:

— Nu mai fă asta, te rog.

— Ce să nu mai fac? am întrebat-o nedumerit.

— Felul ăsta cum îți scarpini bărbia nerasă. Produce un hârșâit tare neplăcut.

Palma a plecat fără să vreau. Am pocnit-o în plină figură exact în momentul în care-am realizat că se aplica să mă sărute.

A înghețat, ochii închiși, fața dogorindă.

— Așa da, ăsta da bărbat, a spus, ridicându-se și începând să se îmbrace.

S-a dus iar în baie.

— Plec la aeroport, mi-a strigat de acolo. Avionul e la noapte, am tot timpul să fac și cumpărături.

N-am mai ascultat ce-mi șoptea. Voiam doar să înceteze degetul în spinare.

M-am ridicat brusc, m-am oprit în mijlocul camerei și am urinat pe furnici, făcându-le să fugă disperate prin toate cotloanele, cete întregi zvârcolindu-se în băltoacele lăsate în urmă.

In taxi nu am vorbit deloc.

In fața terminalului, s-a oprit, lăsând o clipă valiza grea pe roți. M-a luat de umeri și m-a sărutat de adio, hotărât și trist.

— Ești obsedat să te arăți isteț în permanență, mi-a spus. Dar istețimea n-are nimic de-a face cu spiritele mari. E chiar o piedică.

— Oh, mai slăbește-mă, i-am aruncat iritat.

A plecat târând valiza după ea, un plasture pe cot. M-a ușurat să văd din spate cum trăgea picioarele, mă enervase tot timpul felul ei târșit de-a se deplasa abia ridicând talpa.

Ofilească-se în pace, mi-am spus, și-am plecat spre taxi, scuturând furnici de pe mine și numărând ce mai aveam prin buzunare, nesigur dacă-mi rămăsese suficient pentru Ceca și pentru băutură, multă băutură.

—