1162079-amy-winehouse-perform-617-409

Amy (2015)

Documentar de Asif Kapadia, a luat Oscarul 2016 pentru cel mai bun documentar (anul trecut fusese Citizen Four, despre Edward Snowden).

I cheated myself”. Sunt patru ani luna asta de când a murit, distrusă de alcool și de sechelele bulimiei și ale tuturor drogurilor imaginabile, Amy Winehouse. Personaj caricatural (așa cum apărea in presă, o încrucișare de Janis Joplin cu Marilyn, persoana publică despre care nu știi dacă e un geniu sau o imitatoare cu talent oportunist, o histrioană post-modernă, cu figura ei permanentă de Cleopatra beată cu coc răvășit, strâmb și în mod vizibil nespălat.

E foarte greu să faci un documentar — un film, de fapt, pe scurt, căci adevăratele documentare prevăzute pentru vizionare în sală nu sunt altceva decât cinema, pur și simplu — e foarte greu să faci un documentar despre un asemenea personaj fără  să cazi în hagiologie, în plată narațiune istorică sau senzaționalism forțat.

Ei bine, filmul este uluitor și captivant pânâ la tâierea suflului, genul de vârtej design care, atunci când se încheie, după două ore de rîs tandru, cu lacrimi, regreți că se terminã. Sensibilitatea și empatia cineastului reușesc să construiască portretul unei persoane fragile, o creatoare cu suflet de fetiță, generoasă și fragilă, strivită de gloria neașteptată, dominată de un tată manipulator și fără scrupule și de bărbați care n-au iubit-o.

A reușit omul ăsta, regizorul Asif Kapadia, să creeze din toate imaginile de arhivă pe care a pus mâna, inclusiv o masă de home videos de la familie și prieteni, un portret uluitor de complex și atașant, pe un montaj de o frumusețe cinematografică neestetizantă, un film care se joacă abil cu texturile fiecărui suport: video, film, HD, fotografii, imagini prin telefon, amestec de video-uri, fragmente de interviu si de piese in concert. Montajul filmului a durat 20 de luni, un an si opt luni de muncă pentru a ajunge la simplitatea stării de după o beție solidă, cand te trezești cu mintea clară dar împrăștiată, in starea aceea de cognitiv cristalin nesimetric, care se poate spulbera de cum il scapi din mâini.

Totul e închegat prin vocea lui Amy și a celor care au cunoscut-o, regizorul evitând capcana elementară a unei voci narative, voice over care ne-ar fi trasat cariera lui Amy.

Rezultatul e un montaj nedemonstrativ, degajând o tristețe teribilă, seacă, implacabilă. Este filmul unei autodistrugeri care se petrece sub ochii noștri.

Nimeni nu a ajutat-o pe Winehouse, modesta adolescentă evreică dintr-o mahala a Londrei pe care nimic nu o pregătise să înfrunte viața intr-un bocal de lux, supravegheată de haitele de paparazzi.

Filmul trasează in mod indirect si portretele iubiților oportuniști, care profită din plin de banii si publicitatea ei, precum si odioasa figură a tatălui manipulator, tatăl care o controlează ca un manager fără scrupule și care îi aduce echipele de televiziune pe insula unde ea se retrăsese in pace ca să compună și să se dezintoxice.

Da, e vorba de propriul ei tată, care încă de cănd au apărut problemele ei cu alcoolul s-a opus ca fata, devenită deja celebră, să meargă la dezintoxicare alcoolică, lucru pe care ea îl si cântă in cel mai mare hit al ei, Rehab, acolo unde explică de ce nu vrea să meargă la tratament:

If my daddy thinks im fine – No, no, no…

amysmokebig_450x408 Amy-winehouse-ESce_2606478a

Tatăl, de altfel, după ce a participat, prin interviuri, la realizarea filmului, a încercat să îi împiedice ieșirea în săli, într-atât figura lui apare ca sinistră și otrăvitoare.

Aici e cel mai mare merit al filmului: ne face să înțelegem in ce măsură, pe lângă faptul că era o excepțională cântăreață de jazz in zilele noastre, o a doua Billie Holiday, cu un impresionant simț al limbii, atunci când își scria, căznit, rupându-le din carne, versurile, Amy Winehouse nu cânta de fapt decat despre sine, despre ea, despre felul in care o părăsesc bărbații, despre iubirea simplă pe care ar fi vrut s-o găsească. (“Love is a losing game.”)

E, apoi, și un film despre Londra și excesele ei artistice, așa cum au tot pus-o în literatura de azi Hanif Kureishi (The Buddha of Suburbia, Intimacy) sau Martin Amis (Yellow Dog).

Un mare film documentar, in simplitatea lui somptuoasă, un film cum făceau maeștrii genului, Nick Broomfield sau Chris Marker. Unul din acele documentare care sunt cinematografie pură, pentru că tot ce e un film despre oameni, iar nu un film didactic despre furnici sau rechini, trebuie să fie în primul rând cinema.

De recomandat fără rezerve.

Cf. și:

Citizenfour (2014): Snowden, jurnalismul autentic și ideologia transparenței totale

https://cabalinkabul.com/2015/06/04/citizenfour-2014-snowden-jurnalismul-autentic-si-ideologia-transparentei-totale/