alch

— Uneori trebuie să lași baltă meșteșugul, mi-a zis, mușcând fără afectare din copan.
— Ce meșteșug? am întrebat, întorcându-mă spre buzele ei date cu sclipci din grăsime de pui.
— Păi frazele alea prea lucrate pe care le bați acolo. Când sunt așa meșteșugite nu mai ești atent la conținut. Uite, Tolstoi când își scria povestioarele religioase, alea stupide, anoste, dar adevărate și convingătoare, se lăsa să scrie ca o babă aspră dar bună, una de-aia care pare rea pentru că n-are buze, dar ochii îi sunt mereu umezi și nu-i pasă de cuvinte.
— Iar după tine eu scriu pretențios, adică.
Scrâșnește dinții pe osul copanului.
— N-am zis așa. Doar freci la fraze prea mult. Babele alea când croșetează, sau cos și împletesc ceva frumos, lasă dinadins mici greșeli la puncte și împletitură… ceva nesimetric. Numai Dumnezeu e perfect și plicticos, omul n-are dreptul să fie nici una nici alta.
.
O privesc topit peste umăr:
.

— “Dumnezeu are copanele murdare; am numit Infernul.”

EA: — Ce metaforă de doi bani…
EU: — Dacă m-ai iubi, m-ai sprijini când scriu, în loc să mă descurajezi așa.
EA: — Dacă m-ai iubi, n-ai sta cu spatele la mine bătând tâmpenii la computer.
EU: — Așa, fute-mi creativitatea, mai ales când vezi că-mi vine.
EA: — Iți vine o sulă. Stai cu spatele la mine, inventând chestii aiurea. Scrie mai bine despre cum nu merge între noi.
EU: — Asta fac, tâmpito.
EA:  — Ah… Drace… Eu credeam că-ți vine natural.
Și, ridicându-se să plece:

— Prea mult meșteșug, prea mult meșteșuuug…

—