[©Leif Pettersen]
Printre cele mai iritante plăgi urbane, mai nefaste chiar decât piticii bolivieni care cântă în buclă miorlăită la nai El Condor Pasa, plasez sus de tot pe scara dușmăniei artiștii ratați care se mâzgălesc în statui nemișcătoare, stând cu orele pe trotuar până le vâră cineva un ban în fantă.
Sigur, e criză mare și știm că nu toți pot fi angajați în Game of Thrones, iar unii au ajuns nemeritat să facă trotuarul așa, ba poate chiar scriu în cap cutremurătoare poeme cât stau cu orele, pictați în faraoni, Charloți sau Venus din Milă.
Dar și mai enervantă e gloata care se adună să admire aglutinat, filmând cu telefonul și așteptând să vadă cum tremură o mână, o geană sau un colț al gurii.
Ca să nu mai zicem că degradantul spectacol al statuii vii îți stârnește neplăcute amintiri. Cu toții am cunoscut lungile seri de oroare domestică alături de o statuie de morocănoșenie și supărare mută, devenită așa dintr-un motiv pe care nu vrea să ți-l dezvăluie (pentru că se așteaptă ca tu să ghicești: TU: — “Dar ce ai?” EA (iritată): — “Știi tu prea bine”), dar gata să vină după tine în caz că ai fugi, ca să te tragă, încă viu, în gheena unde știe că ți-e locul, precum statuia Comandorului care îl înhață pe Don Juan.
Nu, nu am compasiune pentru lipsa de talent. Ajunge că escroci precum Marina Abramovic au căpătat faimă mondială stând în picioare cu orele și primind palme și scuipaturi de la privitori făcând pe statuia vie pe care poți stinge mucuri de țigară. Palme meritate, da.
Desigur, în fascinația oamenilor cu statuile vii intră și acea fobie despre care am mai scris, frica de statui, agalmatorhemaphobia. E una din cele mai misterioase și mai puțin studiate perturbări psihice (agalmatorhemaphobia vine din greacă de la agalma = statue, și rhema = vorbire). Nefericitului atins de această țicneală impronunțabilă îi este imposibil să viziteze un muzeu, de pildă, sau să traverseze un parc, pentru că simte în orice moment că în spatele lui Laocoon cu șerpii ăia din marmură băloasă, sau crăpatele nimfele din ghips, vor coborî de pe soclu și vor veni titpil după el să-l strângă în brațe sau să-l muște de ceafă.
In forma sa inversată, mai puțin acută, pe care mulți o avem, sminteala se numește agalmatophilie. Pygmalion e cel mai bun exemplu al acestei rătăciri, întrucât, sculptând o femeie pe care o credea perfectă, s-a îndrăgostit disperat și iremediabil de granitul rece.
Villiers de l’Isle-Adam a dezvoltat acest sindrom în tulburătorul roman Viitoarea Evă / L’Ève future (1886), tradus în engleză cu nu mai puțin tulburătorul titlu –joc de cuvinte- Tomorrow’s Eve, în care personajul construiește, ca un Pygmalion, îndrăgostindu-se de ea, o femeie artificială, Andréide, de unde avem astăzi: Android.
Pe de altă parte, în cazul lui Don Juan suntem cufundați în oroarea pură a agalmatorhemaphobiei, pentru că nu doar că statuia Comandorului îl mustră sever pe Don Juan pentru desfrânarea sa serială, dar sinistra agalma îl înșfacă și trage în Iad.
Borges amintește în bestiarul său El Libro de los Seres Imaginarios că filosoful francez din sec. al XVIII-lea Condillac, în Traité des Sensations (1754), dovedise că o statuie înzestrată cu simțul mirosului (quiza el menos complejo de todos, scrie Borges, care nu ne spune că este și simțul cel mai feminin) ar sfârși prin a-și plămădi propriile ei idei, căpătând treptat un ego personal (la nocion del Yo).
„Build me a Woman“ e un celebru hit al lui Jim Morrison… Nu știm dacă cei de la Doors citiseră Viitoarea Evă a lui Villiers de l’Isle-Adam (1886), acolo însă, precum într-un IKEA al amorului, personajul, atins sever de complexul Pygmalion, ticluiește o femeie mecanică atât de abil finisată, încât păcălește pe toată lumea.
Ciboarga se dovedește un companion perfect… până când începe, treptat, să capete apucături de femeie adevărată.
La început e minunată: are o splendidă piele sintetică, sub care simți carne caldă și sportivă, vorbește de pe niște discuri fine, gravate, ce i se învârt în pieptul delicat și care funcționează ca un tonomat miniatură și se preface că mănâncă și bea, alimentele mestecate fiind strânse într-un săculeț pitit în pântecul plat. Acumulează limbaj din ce în ce mai complex și perfecționat. Face amor cu nesaț convingător, altfel zis prezintă nurii și toate calitățile unei femei de vis, ireale… până în ziua când… când… Oare ce-ar putea să o facă femeie adevărată?
Lovitura finală vine când eroul o scoate la un restaurant select, iar ea îl cicălește brusc pentru că el termină toată sticla de vin. La plecare, enervat, el golește ultimul fund de pahar, iar ea îi aruncă:
– „Nu bea ca disperatul”, îi zice acru. “Mai lasă puțin în pahar“… „Vrei să creadă chelnerii că suntem niște sărăntoci, sau prost crescuți?“…
Păi… dacă ăsta e rezultatul chiar și când ți-o construiești singur, cu mâna ta, ce să mai aștepți de la realitate?…
—
10 Responses to “Statuile vii”, sau Venus din milă…
Si eu care credeam ca “android” vine din greaca veche. Cf. Oxford English Dictionary via wikipedia: The word was coined from the Greek root ἀνδρ- ‘man’ (male, as opposed to anthrop- = human being) and the suffix -oid ‘having the form or likeness of’.
The Oxford English Dictionary traces the earliest use (as “Androides”) to Ephraim Chambers’ Cyclopaedia, in reference to an automaton that St. Albertus Magnus allegedly created.
Aoleu da’ asta e incult rau de tot
vai ce penibil esti bai intelectualule enciclopedist
stii cate putin din toate, de fapt, din multe
de fapt stii infim de putin din multiSHele
pardon, excuzati-ma va rog
putin din multiSHeli
better still: din cateva domenii
Iote si cu ad hominemuuuu’ La cestiune stimabile etimologist!
P.S. La inceput stiam nimic din toate, acum cate putin din cateva. Ma duc spre totul din nimic. Asta da curriculum vitae.
asta e un concurs de prosti, tu iei premiul 1 cu coronita
alexe dan, premiul 2, tot cu coronita
esti mai bun ca alexe dan
si, foarte foarte probabil, mult mai incult, iei premiul 0,00000000001 la incultura
Mno, macar stiu ca nu sunt singur. Ma simteam vinovat ca nu-mi plac statui-man-ii astia.
Cred că pleci de la premisa greșită cum că toți artiștii ratați ajung să facă pe statuile vii, cârmâziți și amorțiți cu orele pe trotuare. Eu cred că mulți sunt tineri, cel mai probabil studenți la arte, care încearcă să-și suplimenteze veniturile până la terminarea studiilor dar nu sunt chiar asa de condamnat! A face pe statuia nu-i descalifică și nu e nici o dovadă a lipsei de talent.
Altfel, eu de multe ori am avut senzația că oamenii ăștia nici nu sunt actori. Nici măcar în devenire. Pe statuia o poate face oricine, orice leneș care nu vrea să muncească, de pildă. A face pe statuia nu presupune niciun talent. Cere doar o postura, rezistență și ceva concentrare. În liceu, la orele de desen, aveam și modele vii (pe lângă căpățânile și busturile din ipsos). Tot un drac de statui d-astea… Uneori, chiar și pe femeia de serviciu o luam și o băgam în atelier de ne stătea cu orele nemișcată, drapată-n perdele și suită pe cuburi și asta doar pe-o ciocolată sau un pachet de țigări, că nu aveam bani de mai mult iar ei îi era milă de noi… ne devenise statuia preferată, era plină, frumoasă și cărnoasă 🙂
Văd că și pe blog ți-ai pus la punct o fabuloasă dioramă…Muzeul Antipa e nimic pe lângă ce faună ai dezvoltat (și) aici. Bașca, ești ubicuu.. tu autor, tu comentator, tu centrezi, tu dai cu capul! Nu ai obosit?
Mda. Plictisitoare si de prost gust statuile vii, penibili admaratorii, jalnice trebuie sa fie fotografiile facute cu smartu-rile si probabil postate pe facebook. Stiu ca sunt artisti care nu au alta sursa de venit asa cum sunt cei care joaca in telenovele si reclame la detergent dar asta nu-i face mai digerabili.