par551260_510226209011222_1120833572_n

Nu ştiu să existe alt popor unde oamenii să se acuze sistematic şi cu atîta îndîrjire de necunoaşterea regulilor limbii literare, așa cum se întîmplă la români.

E drept, convenţiile grafice sunt foarte complicate în română şi nu întotdeauna etimo-logice. Cît e de complicat se vede acolo unde italiana scrie legat dammelo şi spaniola damelo, iar româna dă-mi-l, obligînd locutorul şi scriptorul să aibă în permanenţă prezente în minte cărămiduţele etimologice şi odioasele liniuţe.

 

Sper că majoritatea nu ești proastă…
.
M-a apostrofat un stricător al limbii, apropo de o postare Facebook în care spuneam: ”Majoritatea musulmanilor de pe planetă sunt convinși că a treia persoană a Trinității e mama lui Isus, Maria”

… că ar fi trebuit să spun: “majoritatea musulmanilor este convinsă că”…

Acum… pe lângă faptul că oamenii ăștia transformă limba într-o lecție de medicină legală, etalând-o frigid pe trista lor tarabă, dar ei nici nu văd că “majoritatea” e un colectiv, cu folosința flexibilă.

Astfel, dacă ideea e de a sugera o masă compactă folosesc singularul. In caz de vot, de pildă: “majoritatea a grăit”. Aici – majoritatea e o entitate concretă.

In schimb, dacă e vorba de o sumă de destine umane individuale, de pildă soarta militarilor moldoveni în URSS după 1944, spun: “Majoritatea au fost deportați în Siberia”.
“Au fost” . Cei mai mulți dintre ei (cu atenție la afectivul împrăștierii) au fost deportați. In nici un caz oroarea gramaticală: “majoritatea a fost deportată”.

Sper că majoritatea veți fi de acord cu mine (iar nu: sper că “majoritatea vei fi de acord”). Că doar nu ești proastă.
—

În pubela proprie…

Într-o vreme în care Nemira încă mai era condusă sever de gramatica ireproşabilă a lui Dan Petrescu, fiecare autor aspirant primea un mic îndreptar ortografic şi gramatical din partea editurii. Era, de altfel, singura editură care făcea asta. Pe lângă multe învăţături de bun simţ ‒ nici o frază nu începe prin „deci”; folosiţi pe cât posibil pronumele atone: „primeşte-ţi pedeapsa”, iar NU „primeşte pedeapsa TA”; evitaţi excesul de pronume personale („el s-a ridicat“ ş.a.m.d. ‒ dacă personajul e singur în cameră, etc. ‒, autorii mai primeau şi sfatul de-a evita să folosească aiurea adjectivul „propriu”.

Nu „a semnat cu mâna proprie”, ci „a semnat cu mâna lui”; nu „asasinat în dormitorul propriu”, ci „asasinat în dormitor”. Cel mai adesea, „propriu” e redundant şi pretenţios; ca să nu fie aşa, trebuie însoţit de genitivul pronumelui personal. Niciodată să nu spui: „propria mamă”, ci „propria sa /mea / ta mamă”… „Propria mamă” nu înseamnă NIMIC şi nu e româneşte. „Propria mamă” ne spune că ea aparţine cuiva, ceea ce am fi bănuit oricum, dar cui? „Propria sa mamă” face filiaţiunea şi proza clare. „Mama lui / ei” e cel mai bine şi mai româneşte.

Drace, parcă s-ar osteni cineva! Jur că oriunde voi mai vedea „propriu” în mod nejustificat închid cartea şi o arunc în pubela proprie…ăăă… a mea.

Moarte lui „la modul“


Înainte ca monstruoasa expresie „la modul” să modifice ADN-ul lingvistic și narativ al nației, să mai lansăm un apel disperat: nu mai ziceți / scrieți„la modul“. E o expresie hâdă, nefirească și inutilă. Cel mai adesea, se poate înlocui elegant prin adverbul corespondent.

Nu „L-a criticat la modul ironic“, ci „L-a criticat ironic“. Eventual: „ în mod ironic“, deși „în mod” nici măcar nu e necesar.

De ce „la modul“  e o abominație? 
Expresiile astea se verifică făcându-le interogative:
„În ce mod l-a criticat?“ Răspuns: „Ironic.“
„În ce mod”, așadar… „în mod ironic“.
Ia incercați acum să întrebați inversat, stâlcit: „LA CE mod l-a criticat?”…Moarte lui „la modul“!

Altă explicație: „la modul“ e o monstruozitate total opusă spiritului limbii române pentru că, în română, prepozițiile precedă substantive nearticulate, altfel zis fără articol hotărât, spre deosebire de ceea se întâmplă în alte limbi: „S-a oprit la / în prag“ (iar nu la pragul, deși în alte limbi avem: sur LE seuil, sau on THE threshold); „porni la drum“ (nu la drumul, on THE road); „au căzut la pace“ (nu la pacea);„țiganul se îneacă la mal“ (nu la malul);„în mod ironic“ (nu în modul ironic)… De ce atunci, oh, de ce, „la modUL ironic“?

Sigur, dacă substantivul e însoțit de un determinant de orice fel, de pildă de un adjectiv, atunci e articulat, da, pentru că primește o identitate aparte: „s-a oprit în pragul casei“… „S-a oprit în pragul înflorit“… Altminteri: S-a oprit în prag. A pornit pe drumul pierzaniei… dar: a pornit la drum. Fără un determinant, substantivul nu poate primi articol hotărât, așa că la modul rămâne o monstruozitate.

Moarte lui “pe bune”…

Altă expresie stârnitoare de ură: “pe bune”. Chinga asta de clișee care formează comunicarea noastră cotidiană e fixată strâns cu catarama “pe bune”.

Odată ce spectrul emoțiilor nu mai fluctuează decât între “mișto” și “nașpa”, când vrei să le garantezi autenticitatea trebuie să adaugi că e “pe bune”.

Muncim “pe bune”, ți-am promis “pe bune”, iar în curând vom spune chiar că te iubesc “pe bune”.

Nu doar vorbim găunos, dar până și expresia e mincinoasă: numai moartea e “pe bune”, băi ăștia…
—

Reforma ortografiei

Comparînd româna cu limbi caucaziene cum sînt cercheza sau kabarda, care aglutinează la fel pronumele şi articolele la rădăcina imperativă a verbului, însă care scriu într-adevăr fonetic, vedem cît de complicate sînt convenţiile româneşti dacă ceea ce fonetic şi fonologic se materializează sonor sub forma îndemnului [yayo] (take it from her) trebuie scris, conform normelor: ia-i-o.

Aşa încît româna ‒ departe de a avea convenţii (orto)grafice strict fonetice, cum am fost învăţaţi ‒ amestecă de fapt neîndemînatic fonetica şi etimologia.

Oameni e pronunţat [uamenĭ], dar s-a păstrat în scris O de la om (italiana scrie însă fonetic uomo şi uomini); ea e pronunţat [ia], el e pronunţat [iel], iar dacă s-ar fi păstrat convenţia, moştenită din slavonă, prin care orice E iniţial se pronunţă ie, ar fi trebuit să scriem epure (pronunţat [iepure]). Aşa însă, avem două grafii la iniţială pentru acelaşi diftong, întrucît E ‒ cu excepţia neologismelor precum eră sau epocă ‒ se pronunţă la iniţială întotdeauna [ie]: el era se pronunţă, cum am arătat mai înainte, [iel iera].

Convenţii cel puţin la fel de complicate, aşadar, ca și cele dintr-o limbă de veche cultură cum e verişoara noastră catalana (marele mag, alchimist, poet şi matematician Ramon Llull scria în catalană pe vremea cînd limba sa rivaliza cu toscana lui Dante și e un deliciu să vezi cum căuta el să-și armonizeze logic ortografia, care amestecă abil principiile fonetice şi fonologice cu cele etimologice şi care se prezintă astfel foarte frumos pepagină.

Româna a procedat însă grosolan şi mecanic atît înainte, cît şi după reforma ei ortografică recentă. Înainte, convenţiile simple, introduse de comunişti, impuseseră doar o literă, un semn grafic, î peste tot unde se aude, cu excepţia lui român şi a unor nume proprii.

Reforma slugarnică introdusă de Academie ne-a procopsit cu trei (3) litere pentru acelaşi sunet: î la început şi sfîrşit de cuvînt, â în mijloc şi u în singura formă verbală, sunt, care e fonetic [sînt], deşi pronunţia noilor generaţii începe să imite scrierea (cf. mai sus).

Trei litere pentru acelaşi sunet, așadar. Se pretinde că ar fi mai etimologic aşa, pentru că pâine, câine par astfel că ar aduce mai mult cu latineștilepane(m), cane(m)… Aşa e în jumătate din cazuri, e drept, însă în cealaltă jumătate este total pe dos şi eronat, pentru că dacă scriu „(eu) râd“ în loc de „(eu) rîd“ dau de înţeles că verbul ar veni de la latinescul radere, iar nu de la „ridere“. Personal, în corespondența privată nu scriu niciodatăeu râd, ci doar eu rîd, chiar dacă accept uneori să scriu câine şi pâine.

Aşa că haideți atunci să scriem etimologic coerent și sistematic până la capăt, cu î sau cu â în funcţie de faptul că în latină cuvântul era cu i sau cua, iar nu în funcţie de poziţia sunetului în forma de azi a cuvîntului. Atunci să vedeţi ce-o să ne amuzăm la TV şi cu ziarele!

P.S. DOOM-ul a introdus reguli absurde chiar şi în morfologie. Imperativele prohibitive de la a zice şi a face sunt de fapt: nu zi ! şi nu fă !…iar nu monstruoasele, impuse astăzi, nu zice! şi nu face! aduse de noile reguli. Limba naturală a poporului a spus întotdeauna „nu zi hop până n-oi sări“. Nimeni n-a auzit vreodată „nu zice hop“. În:

„Ce ţie nu-ţi place

Altuia nu-i face“,

„nu-i face“ e acolo doar pentru a rima cu „place“, altminteri spunîndu-se „nu fă aşa!“.

Sau, la Eminescu:

„Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.”

Din noile convenţii nu accept decît nicio scris legat; e mai logic şi coerent decât nici o. Din moment ce vreo (vrea o) se scria deja legat, o logică elementară ar cere ca şi nici o să se scrie legat.