lascaux420960_337197949647383_1438172709_n

S-a încheiat la Bruxelles expoziția itinerantă Lascaux, în care pentru prima dată a fost reprodusă peștera aceea din Franța așa cum este, în mărime naturală, ea fiind închisă din 1963 încoace.

Indiferent ce vor spune arheologii, etnologii şi istoricii culturii, pictura aceea de la Lascaux, grota din sudul Franţei, cea cu vânătorul răsturnat de bizon, amândoi răniți de moarte și cu o pasăre înfiptă pe un băț lângă ei, ne prezintă primul rebus din istorie, iar acesta e licenţios… exact aşa cum ne-am aştepta, cultura reală, tribală, vie, populară fiind întotdeauna pornografică.

Pictat pe peretele peşterii din Lascaux, rebusul ne arată un vânător preistoric gol, care a eşuat mortal la vânătoarea de bizoni. Monumentalului zimbru străpuns de lancea lui îi atârnă maţele, însă fiara a avut suficientă forţă şi ură animalică pentru a-l străpunge şi ucide la rândul ei pe vânător.

Lângă vânătorul muribund e înfipt, cum ni s-a spus întotdeauna, totemul acestuia: o pasăre pe un băţ…

Oare?

Se vede că domnii etnografi și antropologi n-au mers niciodată goi la vânătoare. Cine s-ar duce să încolțească primejdioşi bizoni cărând un totem greoi pe o prăjină? Întreaga imagine e în realitate o glumă şi un rebus: cum se vede, teroarea morţii i-a produs muribundului o erecţie (avem de-a face cu ceea ce se numeşte, grav, în iconologie: un personaj ithyphallic). E limpede că acea populaţie care a pictat peșterile din Lascaux vorbea o limbă în care pasăre, păsărică, era utilizat eufemistic pentru a desemna organul reproducător, la fel ca în vremuri mai apropiate: cock în engleză, uccello în italiană, sau, în română: pulă, de la cuvântul latinesc pentru o pasăre din gospodărie (în aromână pulje; cf. de asemenea în germană vögeln, a păsări = a copula).

Desemnarea eufemistică a sexului printr-o pasăre de mici dimensiuni este, aşadar, o constantă umană, se întâlneşte în multe limbi şi pare să fi avut reprezentări figurative în preistorie.

Ceea ce ne permite să trecem acum în revistă întreg arsenalul lexical-licenţios românesc. În afară de slavonescul pizdă, toate acestea: pulă, coaie şi a fute, aceşti trei termeni din vocabularul fundamental, provin din cea mai adâncă latinitate, ca și cur, care vine din latinescul popular culus. Vocabule hămesite, ce au traversat mileniile, reprimate şi ignorate de cronicari, ele şi-au păstrat zvelta şi încordata structură fonetică, sunând şi azi la fel de sănătos-obraznic ca acum 2000 de ani, când, în Forum, coţcarii leneşi din Urbs chicoteau sugestiv pe lângă hiperbolica Columnă a lui Traian.

.

„Pulă“. Toţi cei trei termeni de mai sus au fost extrem de rezistenţi în toate limbile romanice. Pulă e însă singurul termen metaforic din acest vocabular fundamental. Deşi apropierea poate părea prea evidentă, el e direct înrudit cu franţuzescul poule. Ambele urcă la latinescul pulla şi pullus, care desemnau animale şi păsări de mici dimensiuni, pui, mânji (cf. fr. poulain, mânz, poule, găină), toate înrudite indirect şi cu grecescul –poulos, pui sau fiu, precum şi cu englezescul foal, mânz. L s-a păstrat în aromână: pulje (pui, găină, puică), în paralel cu pulă propriu-zis. Pulë, împrumutat din latină, e, de asemenea, găina în albaneză, alături de neaoșul pelë: iapă.

Tot aşa, în sardă, puliga, găina, desemnează actul masturbării la băieţi.

.

„Pizdă“. E unul dintre cei mai arhaici şi mai instructivi termeni indo-europeni, ajuns la noi din noaptea preistoriei şi încă fals-pudic ignorat de dicţionare.

În ciuda unor idei preconcepute, care au fost încurajate în timpul comunismului și al dependenței de Moscova, influența rusei asupra limbii române a fost minimă, din motive evidente (istoria, îndepărtarea geografică etc.). Uriașul lexic slavonesc al românei se datorează limbilor slave din Balcani, bulgaro-macedonenei și sârbo-croatei, cum o arată o cercetare chiar superficială și cum e dovedit lingvistic încă din secolul al XIX-lea.

E cu atât mai surprinzător că acest termen fundamental din limbajul cotidian, pizdă, ne vine din rusă, fiind nu doar slavon, dar de un uz curent și astăzi, mai ales în rusă (în limbile slavilor din sud a fost înlocuit prin termeni expresivi fonetic: pička în sârbo-croată, češplja în slovenă).

În română, deși împrumutat, el este extrem de arhaic, dovadă că există și în aromână: chizdă. (Rămânând, desigur, posibilitatea ca în sârbă și slovenă el să fi existat și să fi fost pur și simplu înlocuit, printr-un proces neatestat, de pička și češplja.)

Sub forma sa românească el e, așadar, un slavism, un termen de împrumut (cu un simbolism fonetic neliniştitor, pentru că, pe când pandantul său de origine latinească pulă e fonetic adecvat significatului, rotunjind agreabil gura locutorului, pizdă sună înspăimântător din pricina acelui –zd– cu consonanţe de brici, sârmă ghimpată şi vagina dentata).

Pizdă înseamnă în română ceea ce înseamnă în toate limbile slave (cu excepţia slovenei), e atestat într-o limbă baltică dispărută, prusiana, sub forma peisda (identică cu forma slavă, întrucât prusiana a fost transcrisă de locutori germanofoni care au indicat prin –ei– un –i– lung, cum e cazul în limbile slave); şi putem să-l reconstituim în albaneză, unde există sub forma pidh ( = vulvă), fonetica istorică a albanezei permiţându-ne să-l reconstituim ca *pisda.

Lingviştii sunt însă de acord să-i atribuie un sens iniţial de fund, cur, buci !… Este în mod limpede un termen compus care provine din rădăcina *sed-, cea din a se aşeza, şezut, şedere etc., lat. sedeo, engl sit. Fundul, aşadar, şezutul. Forma primitivă poate fi reconstituită drept (e)pi-sed: a se aşeza (sed-) – epi– (pe ceva, jos). Pi-zdo, unde rădăcina sed– devine zd– în compoziţie cu prefixul. O creație paralelă din aceeași rădăcină este ni-zdo, nest, nidus, гнездо (gnezdo), cuibul, numele compus al căsuţei păsării, de la ni-, care indică mişcare în jos, şi acelaşi sed-, a se aşeza. La fel pi-zdo, a se aşeza făcând presiune, a se trânti greoi. Ni-zdo = nest, nidus, cuib… (e)pi-zdo = curul, cel pe care te aşezi, pizda.

Verbul exista în sanscrita arhaică: piḍayati (derivat de la *pisd-): a se aşeza greu pe ceva / cineva; a presa, şi în grecescul arhaic cu acelaşi sens piédzo: mă aşez greu pe ceva.

Că sensul iniţial era cel de fund, cur, partea din spate e confirmat de faptul că în latină, potrivit fonetismului ei propriu, unde s în grupuri consonantice dispare, *pizd– a dat ped-ere, a trage vânturi, aşa cum *nizd-, cuib (cf. în paralel, în limbile germanice, engl. nest-) a dat nidus, cuib, iar losna, cum iarăși am văzut, a devenit lūna; din pedo-pedere avem franţuzescul pet, péter (cf. slovenă: pezdeti, a trage vânturi).

Pe cale de dispariţie în limbile slavilor din sud, termenul a păstrat cea mai mare extensie în rusă, unde presară copios discursul cotidian. El s-a demonetizat, precum fuck în engleză. Пиздец (pizdeţ) înseamnă pur şi simplu dezastru, nenorocire, fiasco, treabă rău făcută. În rusă el poate căpăta nesfârşite nuanţe: пиздёнка, пиздушка, пиздятина, пиздище [pizdionka, pizdușka, pizdiatina, pizdișce]… До пизды [do pizdî] indică doar lehamite, fără nimic sexual: arată indiferența vorbitorului.

Demonstraţia lingvistică e făcută; rămâne o singură obscuritate: pentru ce în limbile slave (româna, care l-a împrumutat, nu intră aici la socoteală), în clasificarea puţinelor noastre pudenda, partea din spate a persoanei umane în sens generic, şezutul, a devenit sexul femeii? Lingvistica e aici neputincioasă, dar în mod sigur iată o metaforă dubioasă ce nu li se poate imputa românilor. Ei au preluat termenul gata făcut.

.

„Coaie“. Coi, coaie prezintă formele, toate justificate istoric: couille în franceză, coglio în italiană (în limba modernă doar sub derivatul coglione) şi, derivat similar, cojones în spaniolă.

În literatura franceză medievală forma era coille, pronunţat exact ca în română. Toate aceste forme triviale provin din latinescul popular, fără etimologie, coleus, atestat prima oară la Cicero ca echivalent vulgar al lui testiculus. L din coleus s-a păstrat, din nou, în aromânescul colj, pl. coalji.

.

„Cur“. Pe acesta îl știe toată lumea, are corespondențe în mai toate limbile romanice, vine de la culus, termen atât de impozant, încât e unul dintre împrumuturile din latină păstrate în greacă până astăzi: κώλος, kolos. În sensul de spate, înapoi, îndărăt, există și în irlandeză, fără a fi necesar un împrumut din latină: cúl.

În legătură cu asta, am lansat acum ceva vreme un apel: oameni buni, nu mai ziceți / scrieți despre cineva că „s-a făcut de cacao“ (sau „de kk“). Spuneți că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dârză, iar căcat este, de asemenea, un latinism viguros. Culo cacare se spunea în vremea lui Petronius! Cu „cacao“” și „kk“ doar vă miorlăiți fals-pudic pe Facebook. „S-a făcut de căcat“ nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao“ este, în schimb, un clișeu afectat și obosit.

De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sunt un neam de căcat?

.

„A fute“. Clasicul futuere a dat în latina populară fotere, după care futere, strămoşul direct al formelor moderne: în italiană fottere, în franceză foutre, în catalană fotre, în sardă futir, în spaniolă joder, în aromână fut, futeari.

Futuō, fotuere era deja vulgar în latina clasică. Fără etimologie atestată, el ar putea veni dintr-o rădăcină indo-europeană expresivă cu sensul de a lovi, a înfunda, care a lăsat și alte urme: în engleză fuck, în germană ficken. Latina cunoştea mai mulţi derivaţi din această rădăcină, printre care şi ecfututus, epuizat de desfrâu.

În franceză, verbul foutre a dispărut în ultimele două secole, fiind înlocuit de inocentul baiser, la origine a săruta, şi încă funcţional în formula baise-main, dar ca verb imposibil de folosit în vorbirea nevulgară, pentru că astăzi baiser = a fute. Cât despre foutre, el mai există azi în special substantivat şi desemnând, vulgar-afectat, în literatura de proastă calitate, sperma: le foutre. Tot aşa, el mai subzistă în expresii fosilizate şi care nu mai au nimic sexual, precum n’en avoir rien à foutre sau foutre en l’air, şi în participiul adjectival foutu(e), cu sensul de ratat, pierdut (= futut). Singura rămăşiţă sexuală, nu întotdeauna conştientizată, e în expresia envoyer quelqu’un se faire foutre.

În schimb, în literatura Marchizului de Sade, acum abia două secole, verbul foutre poseda încă toată glorioasa lui vigoare şi însemna, simplu: a fute vârtos, futere în infinitivul său lung istoric românesc. Tot la Sade, în Cele 120 de zile ale Sodomei, zburdă echipele de implacabili salahori ai sexului, les fouteurs, futătorii.

În sfârşit, în italiană, verbul fottere are o extensie la fel de largă ca în română, în special sub formă participială, intrând într-o gamă infinită de înjurături şi insulte, precum porci fottuti etc.

E revelator, de altfel, faptul că vocabularul vulgar al italianei, în toate dialectele sale, necesită doar o adaptare minimă pentru a fi înţeles în română, de exemplu rotto in culo, rupt în cur, în urma unor excese sexuale, se înţelege.

În faţa unei baterii lexicale atât de complete rămase în română din latină, şi dacă mai adăugăm rapid analizatele cur şi căcare (reunite explicit în latina clasică în culo cacare), rămâne cu atât mai enigmatic lingvistic şi cultural faptul că pizdă a trebuit împrumutat de la slavi… Să fie oare legat de faptul că şi verbul a iubi e tot slavonesc, pe când a fute e latin?

—