Tot auzim de la țuțiști despre filozofia lui Țuțea.
Țuțiștii vizavi de Țuțea sunt ca baba murdară pe picioare a lui Țuțea în fața icoanei.
La fel cum baba nu înțelege nimic din ce vede dar se salvează prin credință oarbă, la fel țuțiștii se fuțesc prin țuțeală oarbă fără să înțeleagă ce citesc, diferența majoră fiind că în cazul lor nu e de fapt mare lucru de înțeles
Fie următorul citat lipsit de orice sens din Țuțea pe care și-l postează țuțiștii unii altora:
— “Libertatea nu poate fi gândită decât dogmatic, potrivit cu doctrina creştină, care este religia libertăţii. Omul este liber să participe sau nu la actul mântuirii sale. Această libertate o oferă catolicismul şi ortodoxia.
Protestanţii situează omul sub semnul predestinării. Ei se situează, hegelian vorbind, înaintea apariţiei zeului, care însemnează lumină raţională opusă destinului orb.”
– (Petre Tutea)
Iată… Țuțea bate câmpii acolo repetând fără sens și aiurea banalități de la cursul despre Hegel urmat de el în tinerețe, dar vai de urmele lăsate în mintea murdară pe picioare a nătângilor pe care el îi face “popor de idioți”:
Astfel, nu există la Hegel nici o “apariție a zeului” în sensul sugerat de Țuțea. Ceea ce s-ar putea aproximativ numi “apariție” la Hegel e de fapt traducerea (cu multe precauții) a doi termeni diferiți: Schein și Erscheinung.
Nici unul din ele, nici Schein nici Erscheinung, nu presupune vreo apariție a unui zeu care ar fi existat anterior, căci “apariția” la Hegel nu are de-a face cu temporalitatea ci cu percepția.
Esența pare (scheint), apoi a-pare (erscheint), apoi se revelează (offenbart sich). E vorba de “apariție” în sensul de ceva care îți “a-pare”, altfel zis îți pare într-un anume fel: “Es scheint mir“, sau “mir scheint” = mi se pare. De aici, de la scheinen – noțiunea hegelianã de Schein, care “apare”, in sensul cã se opune esenței. Apariția completă merge astfel dincolo de Schein și este numitã Erscheinung, apariție, manifestare, simulacru, iluzie, fenomen. Ea nu implică vreo credință religioasă a privitorului.
Etimologia lui Schein si scheinen este, desigur, aceeași cu cea a englezescului to shine (Eternal sunshine of the floppy mind…), cu diferența că în cazul minții țuțiștilor a fi spotless e departe de a fi un compliment.
.
Ințelegea Țuțea din Hegel cât pricepea și din democrație.
—
Structuralismul este o ontologie: pentru ce Eliade nu era un structuralist, orice ar spune Baconschi
Despre Tutea “bătrânul habotnic cu verbul dezlânat” :
Din nou despre Radu Gyr si obscenitatea poeziei patriotice
https://cabalinkabul.com/2014/12/09/din-nou-despre-radu-gyr-si-obscenitatea-poeziei-patriotice/
Nae Ionescu: un “cabotin superior”, “un sofist balcanic”…
https://cabalinkabul.com/2013/01/23/nae-ionescu-un-cabotin-superior-un-sofist-balcanic/
Și despre proclamarea Statului Legionar “prin grația lui Dumnezeu și voința națională”, cu documentul semnat de regele Mihai ;i Antonescu:
La vânătoare de atei…
https://cabalinkabul.com/2014/04/20/la-vanatoare-de-atei/
6 Responses to Shining la Hegel, sau oroarea țuțismului…
„noțiunea hegelianã de Schein, care “apare”, in sensul cã se opune esenței” – CabalînKabul, 2015 — Hegel se răsucește în sinteză.
Appearance, Illusion and Shining
German has two words for appearance: Schein, with the verb scheinen, and Erscheinung, with the verb erscheinen. (1) Scheinen has two distinct senses: (a) ‘to shine, glow’; (b) ‘to appear, seem’. Correspondingly, Schein means: (a) ‘shine, glow’; (b) ‘appearance, semblance, illusion’. (2) Erscheinen and Erscheinung also mean ‘to appear’ and ‘appearance or phenomenon’, but, unlike Schein and scheinen, both may be used of the appearance, i.e. publication, of a book, or of putting in an appearance, where there is no suggestion that things are other than they appear.
In eighteenth-century philosophy, Schein tended to be equated either with Täuschung (‘deception, illusion’) or with Erscheinung. But Kant drew a distinction between them: Erscheinung is a perceptible ‘phenomenon’, what we perceive an object to be in accordance with our forms of sensibility and understanding, in contrast to the ‘noumenon’, the supra-sensible reality or the object as it is in itself. (Unlike Fichte, who held phenomena to be products of the activity of the I, Kant argued that an appearance implies something that appears and that is not itself an appearance.) Schein, by contrast, is an illusion resulting in a false judgment either about phenomena or about supra-sensible matters. Schein also has a use in aesthetics: Both Herder, in his Plastik, and Kant, in CJ, distinguish painting as the art of sensuous Schein from sculpture and architecture as the arts of sensuous truth, since painting gives only the illusion of three-dimensionality. But Schiller regarded Schein (in the sense of aesthetic ‘semblance’, not of ‘deception’) as a characteristic of all art (in contrast to reality), and also of any object in so far as it is viewed aesthetically.
Hegel rejects Kant’s distinction between Schein and Erscheinung, just as he rejects the unknowable THING-in- itself and the (on Hegel’s view) subjective IDEALISM of Kant and Fichte, on which Kant’s distinction rests. (Phenomena, as conceived by Kant, are, Hegel believes, Schein rather than Erscheinung.) But the terms are for Hegel distinct. Schein is correlative to Wesen (‘essence’): ESSENCE shows or appears (scheint), but itself remains hidden behind a veil of Schein. In that case, Sein (‘BEING’, i.e. what we are immediately acquainted with) is Schein, both in the sense that it is dependent on something else, an essence, and in the sense that it does not fully manifest that essence. (Sein and Schein are phonetically similar, but etymologically remote.) But Schein and scheinen retain for Hegel the sense of ‘shine’ or ‘glow’. (They are closely associated with the similarly ambiguous REFLECTION.) Thus Hegel speaks of the essence as ‘shining’ within or into itself, as if essence itself and its distinctness from Schein is constituted by a process similar to that by which it ‘shows’ itself externally: it is only by projecting an appearance (shining outwardly) e.g. the bubbles on a boiling liquid and then withdrawing that appearance (shining inwardly), that an essence constitutes itself as an essence. Hegel also employs this notion of a double Schein in connection with other pairs of correlative terms: e.g. in so far as the universal shines into itself, it is strictly universal or generic (e.g. ‘colour’ in relation to ‘red’, etc.), while in so far as it shines outwardly, it becomes specific or particular in contrast to the ‘other’ into which it shines (e.g. ‘colour’ in relation to ‘shape’ or ‘sound’). (Here Schein is interchangeable with Reflexion.) Hegel, like Schiller, believes that art involves Schein: he distinguishes Schein from Täuschung, and associates it with the phonetically similar (and etymologically related) schön (‘beautiful’).
In Hegel’s usage, Erscheinung and erscheinen differ from Schein and scheinen in several respects: (1) Erscheinung is also the appearance of an essence, but the essence fully discloses itself in Erscheinung and keeps nothing hidden. (The original force of the prefix er- was ‘from within’, which led to the idea of ‘transition’ or ‘resultant state’, and hence to that of ‘obtaining or attaining to’.) (2) An Erscheinung is, like Schein, transient and dependent, but what it depends on and succumbs to is not, immediately at least, an essence but another Erscheinung. Hence Erscheinung, in contrast to Schein, is a diverse, interdependent and fluctuating WHOLE or world. (3) Erscheinung contrasts primarily not with ‘essence’, but with ‘CONCEPT’ or ‘ACTUALITY’ (as what fully embodies the concept), and is contingent and fleeting rather than necessary, rational and stable: e.g. empirical psychology considers only the Erscheinung of MIND, and metaphysical psychology considers only its concept, while the correct approach, Hegel believes, is to see how the concept of the mind realizes itself in Erscheinung; and, whereas a crime is merely Schein since it is in conflict with RIGHT and right restores itself by NEGATING (viz. PUNISHING) this Schein, a particular contract is Erscheinung since, while not in conflict with right, it is only a contingent manifestation of it (PR §82). (Erscheinung and Schein is apt to change its application, depending on what Hegel regards, in a given context, as the concept or rational structure that it contrasts with.)
Both in PS and in SL, the world of Erscheinung generates another world, a world that is essential or IN ITSELF and is the reverse (Verkehrung) of the world of appearance. The interplay of appearance is governed by LAWS (Gesetze, which Hegel associates with the idea that any appearance is gesetzt, POSITed or produced, by another appearance). The laws explain changes in the realm of appearance. But since these changes are reversals (what is hot becomes cold, etc.), the laws must specify that what in the world of appearance is, say, hot, is essentially or in itself cold, and so on. This suggests the idea of a world that is the reverse of the world of appearance, in which everything that has, in our world, a certain quality, has, in the world in itself, the opposite quality.
The significance of this inverted world is not clear. Is Hegel claiming that two such worlds would be indistinguishable? Some of his examples (e.g. the opposite poles of magnets, and positive and negative electricity) imply that they would be indistinguishable, while others (e.g. black and white) do not. Are we to think of the human subject as inhabiting each of these worlds and as undergoing a corresponding reversal, or rather as transcending both worlds and holding them together in thought (which would imply that he at least is not mere Erscheinung)? But some things are clear. First, the idea has a variety of sources and meanings for Hegel: he was, like Schelling, intrigued by the polarity of magnets and electricity; but it also has ethical and religious significance, in, e.g., the reversal of good and evil. (See ALIENATION in PS, VI.B.) Second, similar reversals occur throughout his works, e.g., the alienated social world after the fall of Rome generates a similarly inverted world of FAITH. Third, despite his interest in the inverted world and his belief that our world is a world of appearance, Hegel rejects both the belief in, and the longing for, a world ‘beyond’ (Jenseits) that were common among his contemporaries (Kant, Herder, Schelling, etc.). The essence or logical structure (which Hegel does not hesitate to call ‘GOD’) of the world of appearance is fully manifest in its interplay and reversals. (Some scholars, e.g., Shklar, Freedom and Independence (1976), link the inverted world with the world of Plato’s FORMS. But Plato’s forms are an idealization, not an inversion, of the phenomenal world.)
(Michael Inwood, A Hegel Dictionary, Wiley-Blackwell, 1992)
PT ofera cuvinte frumoase pentru minti simple. Oamenii vor sa auda de la altii convingerile lor. Oamenii mici, cu vieti si minti simple vor sa auda cum sunt, defapt, mari si importanti prin simplul fapt ca s-au nascut albi, romani si ortodocsi.
Tutea le-a dat exact ce voiau. Romanii trebuie sa inceteze sa creada ca niste ani de puscarie comunista nasc genii, patrioti si buni crestini.
out-of-topic: ce zici de “gibbous”? care i’o fi etimologia/istoria?
Salut. E prima data când intru pe blogul asta, am ajuns aici dând click pe o știre în care regele Mihai era înjurat. Tre sa recunosc ca m-am forțat sa pricep unde vreți sa bateți cu critica hegeliana, incat acum ma roade stomacul.
Constat ca d-voastră nu analizați critic raportul dintre viziunea lui Tutea și cea a lui Hegel, probabil fiindcă nu puteți face asta. Va rezumati în a încerca, prin etimologie, sa arătați ca Tutea l-a înțeles prost pe Hegel, fapt care ar conduce, potrivit gândirii d-voastră, la ideea ca Tutea nu avea habar de filosofie și ca finalmente nu ar trebui sa mai citim ce-a scris el.
Acum hai sa va spun și părerea mea. Pentru Tutea, apariția zeului se refera, v-ați dat deja seama, la apariția și manifestarea lui Hristos. În viziunea lui Tutea, ca și în viziunea crestinismului, apariția lui Hristos a desființat păcatul originar adamic și a dat posibilitatea fiecărui om de a ieși din predestinare, alegând în mod liber dacă vrea sa se mântuiască sau nu prin credința sau necredința în Hristos.
Tutea ii contrazice pe protestanți, în sensul ca aceștia ar avea o concepție asemănătoare cu cea a lui Hegel despre spirit. Mai precis, Tutea i se opune lui Hegel și protestantismului. Aceasta opoziție are la baza faptul ca Hegel neaga realitatea apariției lui Dumnezeu pe pământ, respectiv manifestarea lui Dumnezeu ca Hristos, considerând în mod filosofic aberant ca zeul (sau spiritul) nu poate capăta realitate distincta de sistemul pe care l-a creat. Hegel susține ca spiritul apare, se dezvăluie parțial (Schein), dar niciodată pe de-a întregul (Erscheinung).
Protestanții, crezând în predestinare, i-ar face jocul lui Hegel, e de părere Tutea, deoarece resping calitatea lui Dumnezeu de a se manifesta pe de-a întregul în materie și separat de sistem, manifestare care, potrivit crestinismului originar, a permis oamenilor sa își câștige mântuirea în funcție de actul lor liber de a crede sau nu în Hristos.
Sper ca ati înțeles acum.
Adevarul e ca daca citesti o singura fraza din Tutea, aia cu baba, orice om rational cu mai mult de 3 clase decat trenul vomeaza carabusi si-l baga automat in categoria de crestionopato-psihopato-elucubranti. Dan are perfecta dreptate si curaj virtual, as zice, sa devoaleze ceea ce de fapt stim de atat de multi ani despre el si despre Paler si Noica si (mai) toti “gandiristii” nostri implicati politic. In a larger perspective Hegel, cam ca mai toata filosofia sistemica germana este astazi depasita de stiinta cu mult (de fizica, in mare parte) si nu mai face parte decat din istoria nostalgica a gandirii umane. Si da, i-am citit cam pe toti in timpul facultatii (Sein und Zeit ramane preferata mea, pt stilul poetic). In rest, logica din premise absurde si inflorituri semantice, irelevante azi as zice pt avansul cunoasterii umane.
se vede de la o posta ca autorul nu e filosof si nu a citit Hegel. O speculatie pe 2 termeni germani nu inlatura faptul acesta. utorul il uraste pe Tutea si tortureaza 2 cuvinte din Hegel ca sa ne arate ca vai ce prost e Tutea. In realitate Tutea are dreptate si foloseste judicios relatia stabilita de Hegel, dar deocamdata imi rezerv dreptul de a ma distra singur si cu prietenii de cat de usor poate fi distrus diletantismul filosofic al lui Dan Alexe prins in rafuieli politice meschine. Cititi atent, cititi coordonat si veti intelege ca Tutea are dreptate si ca e foarte conform cu Hegel 🙂