Pentru ce Birdman (2014) e cel mai inteligent și novator film de azi…

Birdman (2014)
De:  Alejandro G. Iñárritu
Cu: Michael Keaton, Edward Norton, Emma Stone, Naomi Watts

Cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu, și cea mai bună imagine (cinematography): Birdman a zburat sus de tot la Oscar în 2015, în sfârșit premii distribuite pe merit după doi ani de dezamăgiri.

Birdman e noua minune (cu binecuvântare hollywoodiană) a mexicanului Alejandro G. Iñárritu.

Acum: haaaa, cum ne-am săturat de filme care, chiar atunci când sunt bine făcute, nu pun niciodată problema cinematografiei, a imaginii, montajului și cadrului. Da, așa cum orice text literar autentic trebuie să fie un joc cu limbajul și o reflecție asupra literaturii, la fel orice film care se ia în serios cinematografic ar trebui să fie o reflecție asupra imaginii, narațiunii vizuale și jocului cu convențiile genului.

Aici vine Iñárritu, mexicanul care a uluit deja în 2000 cu Amores Perros. Doar Pulp Fiction (Tarantino, 1994) și înainte de asta Reservoir Dogs (tot Tarantino, 1992) mai avuseseră până atunci o structură și o construcție narativă și vizuală atât de îndrăznețe. (Și, desigur, mai înainte de asta: Hitchcock.)

Iñárritu a fost apoi atras la Hollywood, a facut filme cu Sean Penn si Brad Pitt etc. Iñárritu e din linia de regizori contemporani (Michael Winterbottom, Gus Van Sant, Atom Egoyan) care se reinventează la fiecare film. De astă dată, însă, el inovează până la asceză.

Cronicile la Birdman se opresc în general la frumusețea umană a scenariului, la construcția personajului, la felul în care acest film îl salvează pe lepădatul Michael Keaton, pe care mai toată lumea îl uitase de când juca Batman acum un sfert de secol. De aici (făcut cu ochiul): Birdman și un actor îmbătrânit, care făcuse un rol stupid și mascat dar bănos (Birdman) și care se străduie din greu să revină cu o piesă pe Broadway.

Dar nu asta e cel mai important aici, iar majoritatea criticilor (toți chiar, în România), au ratat esențialul:

Pentru Iñárritu, regizorul, cel mai important e structura, felul în care te joci cu materia vizuală și narativă, iar nu povestea în sine. Amores Perros fusese deja un film mozaic, spart in linii narative paralele (ca și Pulp Fiction și Reservoir Dogs de care am pomenit). De astă dată, însă, cu Birdman, Iñárritu reia vechea obsesie a lui Hitchcock de a crea un film care constă (sau dă impresia de a fi) turnat dintr-un singur shot, fiind astfel compus dintr-o singură secvență, ca o piesă de teatru filmată în timp real.

Uriașă constrângere.

Sigur, timp real este o formulă relativă. Cui i-e frică de Virginia Woolf e o piesă de teatru ce se joacă în timp real pe scenă (e vorba de dineul isteric, cu invitați, al unui cuplu alcoolic, violent și manipulator), însă filmul propriu-zis (cu Richard Burton și Liz Taylor) e în realitate construit printr-un montaj foarte elaborat.

Sau, exemplul clasic, perfect din punct de vedere formal si estetic al filmului în timp real, este westernul High Noon (1952, cu Gary Cooper si Grace Kelly, Grace de Monaco, da), care pe deasupra chiar se petrece “în timp real”: la ora 10.30 șeriful afla că niste gangsteri temuți vin să-l asasineze cu trenul de prânz, la 12, high noon, peste o oră si jumătate. Nimeni, din târgul lui de lași nu vrea să-l ajute. Ceasul ticăie spre venirea trenului letal in vreme ce el face turul prietenilor. Toți părăsindu-l, șeriful așteaptă singur asasinii pe peron. Filmul durează o oră si jumatate, așteptarea trenului în timp real, fiecare secundă fiind contabilizată de orologiul de pe perete.

Hitchcook in The Rope a reușit de asemenea performanța de a construi un film care pare construit dintr-un singur shot, o singură secvență.

In The Rope, întregul film făcut dintr-o singură secvență neîntreruptă, numai că lucrul era tehnic imposibil atunci, bobinele de film în 35 mm din vremea lui Hitchcock nepermițând filmarea în continuu dincolo de un oarecare număr de minute. Hitchcock a ascuns atunci lipiturile între bobine pe spatele unui personaj cu costum de culoare închisă, care la intervale regulate umple imaginea cu spatele, moment în care, pe negru integral, se poate trece la bobina următoare, care începe tot pe spatele acelui personaj.

Și aici, în Birdman, Iñárritu “trișează pe negru” de câteva ori, însă la el e mai mult o afectare, un mod de a trimite spectatorul erudit la cei din trecut, precum Hitchcock, care au încercat același lucru, confruntați fiind cu constrângeri tehnice mult mai mari.

Ceea ce se scrie în general despre acest film (inclusiv în România, unde cronicile prezintă de obicei filmele ca pe niște povești spuse în imagini) lasă deoparte uluitorul efort estetic și rigoarea structurală din Birdman: faptul de-a construi un film care dă impresia că ar fi fost turnat, de la început până la sfârșit, intr-un singur shot, o singură scenă de două ore. Montajul e aparent inexistent în Birdman, nu există trecere de la o scenă la alta, iar camera pare a nu se muta niciodată de pe figura răvășită a lui Michael Keaton.

Motiv pentru care, deși a fost nominalizat în 9 categorii, Birdman nu a fost și la rubrica montaj (Editing)… pentru că nu apare nici un montaj acolo… Greu de imaginat un mai mare omagiu prin omisiune.

—