“Walesa” (Andrzej Wajda, 2013) – un film care arată virtuțile structurii…

De: Andrzej Wajda
Cu: Robert Wieckiewicz, Maria Rosaria Omaggio, Agnieszka Grochowska

Publicitarul francez Séguéla, amic cu Sarkozy (cel care l-a apărat pe bling-bling Sarko zicând că “cine nu are Rolex la 50 de ani e un ratat”), Séguéla care a inventat  pentru Mitterrand in campanie “Forța liniștită” (“La force tranquille”, slogan furat fără jenă in 1992 de Iliescu în România) povestește în memorii cum a fost angajat să coordoneze prima campanie electorală a lui Lech Walesa. In Polonia, Séguéla a mers cu electricianul sindicalist din oraș în oraș, iar la primul miting a fost plăcut surprins să vadă cum, în momentul în care s-a stricat microfonul și vocea lui Walesa nu se mai auzea, acesta a scos de undeva o șurubelniță și a reparat pe loc microfonul în uralele frenetice ale mulțimii seduse. Walesa repară tot.

Când, în aceeași zi, în următorul oraș, Walesa a refăcut sceneta cu microfonul stricat, Séguéla a avut mari probleme să-l convingă pe mustăciosul cu opt copii să nu folosească același truc de fiecare dată, ca plicticoșii care spun mereu aceeași glumă.

Anecdota rezumă foarte bine caracterul fondatorului Solidarității. Andrzej Wajda, prietenul lui de-o viață, ii dedică lui Walesa un film, sau mai bine zis ceea ce se numește un “biopic“. (Wajda, exact, al cărui nume e pronunțat de autiștii de francezi cu j-ul din plajă, ca să nu facă ei ca toată lumea.)

Un biopic despre Walesa pe când acesta e încă in viață. Evident că ne asteptãm la ce e mai rău. Ei bine, nu. Andrzej Wajda, omul care ne-a dat unul din cele mai frumoase filme din istoria cinematografiei, Cenușă si Diamant, reușește și aici ceva convingător și neconvențional,

“Walesa” are o extrem de abilă rigoare structurală. Se petrece pe durata unul interviu (real) cu ziarista si scriitoarea Oriana Fallaci. Cățeaua turbată a jurnalismului a mers într-adevăr să-l intervieveze la Gdansk, in martie 1981, pe electricianul revoltat si viitor premiu Nobel pentru pace.

Avem așadar un film de două ore, exact cat durează interviul cu Fallaci. In cadrul unei asemenea structuri, care îți asigură coerența începutului si sfârșitului (Fallaci vine, Fallaci pleacă), beneficiezi de o foarte mare libertate. Orice se poate intampla acolo, singura limitare fiind impusă de faptul ca știm că Walesa nu va muri. Trebuie asigurată o altă tensiune.

Tensiunea vine din caracterul lui Walesa. Deja (ceea ce filmul nu arată), interviul cu Fallaci se petrecuse foarte rău, ca de obicei cand se ciocnesc doua egouri atat de nemăsurate.

Episodul a fost repovestit foarte recent in Newsweek Polska.

— “Nu ți-a zis nimeni că semeni cu Stalin?” îi aruncase Fallaci, casantă, pentru încălzire, inainte de a începe interviul, în blocul ăla hidos din Gdansk, unde femeia lui Walesa (Danuta), casnică, se ocupă de bucătărie și de cei șase copii (ulterior opt).

Deși l-a detestat pe arogantul Walesa, interviul l-a prezentat pe acesta intr-o lumină bună, deoarece Fallaci avea o aversiune totală pentru blocul sovietic. Jurnalismul partizan nu s-a născut odată cu Internetul.

Walesa, admirabil jucat de Robert Wieckiewicz, care se confundă cu rolul, se arată extrem de ambiguu, complex și convingător în umanitatea lui șchiopătândă. E autoritar și sexist. Incăpățânat și incult și reacționar (“Să mă păzească Dumnezeu de intelectuali și de țărani” îi spune el în film lui Fallaci.). Arogant și sigur de destinul lui  (“Intr-o zi o să mă implorați să vă dau o slujbă” le spune el polițiștilor care vin să-l aresteze.).

Portretul lui Walesa (și jocul actorului) sunt extrem de nuanțate și contrastate. E foarte posibil ca adevăratul Walesa să găsească filmul odios. Personajul din film apare ca un om devenit lider aproape intâmplător, pentru că nu avea de ales. Dată fiind extrema dezorganizare a structurilor represive poloneze, precum de pildă faptul că Varșovia prefera să nu intervină, lăsând serviciile secrete și autoritățile din Gdansk să se ocupe de grevă, toate astea mai insemnau și că Walesa nu a fost practic niciodată în pericol de moarte.

Onestitatea lui Wajda merge până la a ne arăta niște greviști ai foamei fumând și puțin beți. Faptul că polonezii beneficiau de sprijinul Papei este de asemenea pus în justa sa lumină.

Dar mai ales… Mai ales apare tratat limpede faptul că în 1970 Walesa semnase un angajament de colaborare cu serviciile secrete comuniste, lucru care îl bântuie până și astăzi.

Si, la fel, să nu uităm că de-a lungul întregului deceniu 1980, până la alegerile din 1989 și căderea comunismului, Walesa era, pe lângă o persoană absolut intangibilă, și cel mai bogat om din Polonia.

Premiul Nobel (primit in 1983) vine cu un cec de un milion de dolari.…

Inevitabil, sunt și unele lipsuri importante. In film apare că el s-ar fi înțeles cu Fallaci, când de fapt cei doi s-au dușmănit din prima clipă. (Cf. celebrul ei interviu cu ayatollahul Khomeini, după preluarea puterii în 1979, când și-a scos chadorul în fața lui:

O.FALLACI : — “Excelență, când vorbesc despre dumneavoastră în oraș oamenii tac. Nu vor nici să vă pronunțe numele.”
KHOMEINI:  — “E probabil o formă de mare respect.”
O.FALLACI : — “Dacă aș fi iraniană și v-aș critica, m-ați arunca în temniță?”
KHOMEINI:  — “Probabil că da.”)

Lipsește de asemenea antisemitismul lui Walesa (Geremek și atâția alți intelectuali ai solidarității erau evrei; genialul caricsaturist de la Le Monde, Plantu, îl reprezentase pe Walesa, când a mers în fața Knesetului israelian să ceară iertare în numele poporului polonez pentru persecuțiile trecute, Plantu îl desenase pe Walesa în fața unei adunări de hasizi cu codițe și bărbi spunându-le: — “Cer iertare poporului jidan.” / “Je demande pardon au peuple youpin.”)

Iar spre final filmul se cam bălăcăre și sfârșește patetic cu Walesa (cel adevărat) în fața Congresului american la Washington.

Rămâne o performanță actoricească excepțională, o privire lucidă asupra evenimentului major care a săpat comunismul din interior și o altă lecție de cinema a indestructibilului (Wajda are 90 de ani) om care ne-a dat Cenușă și Diamant.

Extrem de abilă găselnița cu interviul lui Fallaci care ține filmul. Structură, structură, structură… Același sfat e valabil în cinema, ca și în literatură.

—