.
Avea Tolstoi povestirea aia “Cât pământ îi trebuie unui om” («Много ли человеку земли нужно?»)… Acolo, un țăran cu numele stupid de Pahomie află că la bașkiri, în Siberia, dacă te împrietenești cu ei și îi faci să creadă că-ți plac ochii lor de veveriță, ba chiar ai putea să-ti iei femelă de-a lor dată cu sacâz, ești adoptat de ei și-ți oferă pământ cât nu încape Franța.
.
Se duce Pahomie acolo și se împrietenește cu bașkirii, care îi spun că îi dau pământ cât poate el să înconjoare pe jos într-o zi… iar el o ia la fugă din zori și pune jaloane, bețe în pământ, și mai vede un iaz, vede crânguri, coline, le vrea pe toate și se abate și înfige bețe, iar când pricepe inevitabil că e în întârziere, că se face noapte, fuge înapoi pe partea cealaltă, mulți-mulți-mulți kilometri (vesrte) ca să închidă bucla și moare ca un tâmpit, de inimă, după atâta efort, exact înainte să înfigă ultimul jalon.
.
Bașkirii îl îngroapă plângând în 2 m2 (doi metri pătrați): atâta pământ îi trebuie unui om…
.
Acum, o mare pedeapsă adusă omului sofisticat și bun în zilele noastre este bufetul gratuit, à volonté, cum e ăla la care am fost în seara asta. Acolo, indiferent de natura sindrofiei, dai de coline de minunății mirositoare, dealuri de tapas din jambon afumat și limbi de ciocârlie în aspic (lark tongues in aspic) și iazuri de vin de mai multe culori care plescăie viclean spre tine: “încearcă-mă”…
.
… și deși ai mâncat imprudent de mult la prânz, vezi acum ziggurate de fâșii de somon și caltaboși cu trufe și mișelii fără nume care țipă la tine: “Ia-mă!… Mă dau ție.”
.
Iar în timp ce greblezi în farfuria prea plină, mai trec pe lângă tine chelneri de etnii și culori diverse purtând tăvi încrustate caloric care îți susură suav “Monsieur, un copan de waka jawaka”? — “Sir, o cupiță de grog puterea calului?”
.
Ești deja stacojiu și humpty dumpty, valurile de bufet cad peste tine și deodatã vezi că o falangă de șorțulețe se apropie cu tipsii noi, neatinse…
.
Cât bufet îi trebuie unui om, Doamne, ôh Savaot, stăpânul oștirilor, și de ce te amuză să ne amintești că în alte vieți ne-ai fãcut scroafe?…
—
|
La un asemenea bufet gratuit în Parlamentul european, cum a fost unul în toamnă între noii eurodeputați romani si presă, faci întâlniri de-astea:
Vine din spate Mircea Diaconu, în vreme ce eu imi umpleam farfuria.
.
— DIACONU: Bună ziua, domnule Alexe. Mi se spune că ați scris despre mine că n-am ce căuta la Bruxelles si că sunt doar un mediocru actoraș comunist.
.
— EU: N-am scris niciodată “comunist”. — |
11 Responses to Cât bufet îi trebuie unui om?…
Off-topic din nou dar m-am gandit ca poate fi de folos pentru o eventuala completare a studiului referitor la “legaturile subterane dintre albaneza si romana”:
Intr-un unul dintre volumele Istoria limbii romane al Academiei din anii ’50 sau ’60 ai secolului trecut, in care erau trecute in revista cuvintele de substrat ale limbii romane comune cu albaneza, era explicat de ce nu poate veni romanescul “ceafa” din albanezul “qafë” (albanezul q fiind diferit de romanescul c din “ce-“, “ci-” = tsh). Se pare ca exista in albaneza si “çafë” care ar veni din aromana la o data relativ tarzie. Problema e ca qafë-ceafa corespunde lui qiell, qytet – cer, cetate (din latina caelum, civitatis). Respectivul “lingvist” roman (“tracologul” I.I. Russu parca) incerca sa dovedeasca ca albanezii nu sunt neo-tracii (tracii n-ar fi paleo-albanezii).
Russu (altminteri comparatist bun) și toată generația lui au căutat sistematic să diminueze sau să ascundă relațiile românei cu albaneza, recducându-le la o mână de cuvinte și trecând peste identitatea structurală și tipologică. Q- are, intr-adevăr, origini diverse în albaneză, punctul de articulație este, într-adevăr diferit de cel din românescul ce- ci- (albaneza îl are și pe acela), însă transformarea lui k- în q- în albaneză a continuat până în vremuri recente, aplicându-se și imprumuturilor din turcă: tekke – teqe (lojă a dervișilor), sau kebab – qevap.
Nu sunt de acord, asta gasea cuvinte “de substrat” aproape toate cuvintele cu origine necunoscuta, in special daca mai si sunau albanezeste (!!!), de ex.: strugure (seamana la fonetism cu viezure, abure, sambure, mazare), desi sustinea sus si tare ca albanezii sunt neo-iliri si nu neo-traci.
De acord şi cu postarea şi cu de pomană încrîncenatul Mircea D. Îi stătea mai bine-n postura de actoraş încrîncenat, decît de parla-vragiu pe (la) euro… Deşi, nu mai primea atîţi, e drept!
1. Dacă l-aţi fi văzut pe Mircea Diaconu, în toamna anului 1989, bunăoară, jucînd în ,, Burghezul gentilom ,, , la ,, Nottara ,, . alături de George Constantin, cu o sală întreagă electrizată de satira antologică la adresa burghezului-şef de la Comitetul Central … poate că v-aţi mai fi gîndit, înainte de a scrie ,, mediocru ,, şi ,, comunist ,, .
2. Dacă aţi citi, fără preconcepţii, ,, Şugubina ,, şi ,, La noi, cînd vine iarna ,, , aţi putea avea surpriza de a constata că M. Diaconu e oleacă mai prozator decît matale . Ceea ce, desigur, poate fi deranjant 🙂 .
”vesrte”? sigur, e vorba despre ”verste”. Fac precizarea asta (cu sublinierea că – la fel de sigur – este o chestiune de typo, nu de necunoaștere) pentru că nu exclud posibilitatea ca cineva să susțină că e corect ”vesrte” cu argumentul irefutabil: așa am citit la Dan Alexe, iar el nu greșește niciodată în materie de limbă… Cât despre numele idiot de Pahomie, am o rezervă: niciun nume nu este idiot prin el însuși. Altfel, și Mircea Diaconu este un nume (de) idiot, a cărui bună imagine ca actor (celebrul duet cu Toma Caragiu e de antologie) a fost stricată de avariția sa pentru poziții publice bine simbriate. În privința povestirii lui Tolstoi, pe care am citit-o pe la 8 ani, (și pe care am povestit-o și eu studenților ca pe un îndemn la chibzuință/ cumpătare/ echilibru economic=politic=etic) îmi amintesc că lăcomia a fost așa de mare încât a cerut un cal, cu care s-a avântat să cuprindă o circumferință cât mai largă, și a alergat calul până ce acesta și-a dat duhul, pentru ca apoi lacomul Pahomie să alerge pe jos până a ajuns la capătul… vieții. Povestea cu ”pomenile” de pe la ambasade îmi amintește și mie de un episod de la ambasada României de la Chișinău (singura dată când am fost invitat…în aproape 6 ani). Am scris despre eveniment (în ziarul ”Sfautl Țării”, cu mica observație că… a lipsit cafeaua… Nu a întârziat să apară în ziar replica ambasadei române: la asemenea sindrofii nu se servește cafea…
In ce priveste chiolhanurile, Pantagruel sta mai bine (si familia sa, normal); sa nu mai vorbim de cele descrise de Petronius… ba chiar si Zola si Maupassant descriu ceva mese bogate pe la tarani. Si Dumas la mesele lui Ludovic al XIV-lea. Sau Erich Maria Remarque si soldatii sai lasati la vatra, care se lupta -la mancare si bautura- cu taranii germani. Etc.
Aici, insa e vorba de chiolhanuri simandicoase, pe bani publici si cu invitati speciali… la ce bun atita mincare? Si atitea feluri? Alesii europenilor continua traditia nobilimii sau taranilor europeni? Poate ar fi mai bine s-o faca pe banii lor… Mai ales in criza.
Sigur, discutia cu Mircea… Diaconu e treaba dvs.
Dar problema cu pamintul… e mai delicata.
Sigur, lacomia e lacomie. Fie ca fugi dupa pamint, fie ca tot ce atingi se transforma in aur… fie ca ingurgitezi atitea bucate la o singura masa… (La noi, pentru un mormint se dau doar 2x1m… Sau si mai putin… Dar daca te incinerezi, nu e nevoie de nimic… )
Am vazut odata un film. American, relativ nou, comercial. Nimic deosebit pentru critica sau spectatori. In film, un “nativ american”, care -spre final, cred- spune ca o maxima a filmului, ca ,totusi, albii au reusit sa faca lucruri mai bune cu prorpietatea lor privata asupra paminutului, decat au facut ei prin lipsa sentimentuljui de proprietate asupra pamintului. Si cred ca asa e.
Cand am fost in Mongolia, ni s-a relatat de ghizi -facussera facultatea la Bucuresti-, ca la ei traducerea romanului “Ion” nu a avut nici un ecou. Mongolii … pur si simplul nu intelgeau dragostea lui Ion pentru pamint. Nu pricepeau de ce a luat fata urata pentru zestre, de ce se luptau personajele pentru pamint. La ei pamintul nu a fost niciodata proprietate particulara…
Nu ma mira o astfel de mentalitate la ei. Traditia…, educatia. Tipul de economie. Dar la Dan, chiar ma surprinde. Romanii au considderat intotdeauna pamintul sfant. Si posesia lui ca singurul lucru care merita sacrificiul… Singurul lucru care te face om. Si nu doar la noi… Europenii, dar si evreii au aceeasi mentalitate. (Stii bine ca la evreii antici, daca plantai o vie, nu erai luat la oaste pina nu mincai struguri din via ta. Abia dupa aia erai obligat sa te prezinti la arme; nu contau copiii, femeia… dar via nou plantata, da.) Stii bine ca ostile noastre au luptat excelent si in primul razboi si in al doilea, dupa ce li s-a promis pamint…Nu-ti bate joc de ei si de memoria lor.
Cat pamint ii trebuie unui om? Dupa mai multe calcule, pentru a supravietui decent, o familie a avut -si are- nevoie de 5 ha. Intr-o economie autarhica. In conditiile de azi, o ferma nu rezista decat cu 20 de ha, minim. Ideal intre 100 si 500Ha.
Lacomia? E o problema generala, care merita o discutie separata. Dar hai sa lasam lacomia de pamint… Ne putem raporta la aur, la hartii colorate fara nici o valoare, numite bancnote, la multele zerouri din conturile electronice sau chiar la prea mult sex. Cu pamintul e alta problema… lacomia de pamint naste lacomia de putere. De aici pofta de imperii… Si ajungem la taranul tau, care nu mai e taran ci conducator, care alearga pe marginile Ucrainei, doar-doar o mai capata ceva pamint…
a circulat pe net un filmuleț cu militari ucraineni prizonieri umiliți de orășeni (sic!), de fapt orășence ucrainence ”separatiste”, care le trăgeau în cap prizonierilor cu ce apucau (poșetă, mătură, piatră etc.) ocărându-i: acesta este pământul nostru, nu al vostru! Ai înțeles? Și… dă-i la cap… (peste câtva timp prizonierii au fost executați prin împușcare în cap, probabil cu semnificația: ”să-ți iasă din cap că ăsta e pământul vostru”…). În fine, citind ceva geopolitică în ultimii ani am ajuns la concluzia că și în mințile conducătorilor NU oamenii contează, ci doar teritoriile, pământul… Putin reia comportamentul din povestea lui Tolstoi, confirmând angoasa că pămuntul este insuficient pentru Rusia….
Desi are atit de mult, ca nici nu-l poate administra la nivel occidental, eficient…
[…] https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/12/06/cat-bufet-ii-trebuie-unui-om/ […]
[…] Despre Mircea Diaconu și cum își folosește el electoral imaginea de om prost dar cinstit și bun am mai scris aici în engleză și aici în română. […]