“The Salt of The Earth” – (2014): Wim Wenders, escrocul servil…

Am ieșit chiar acuma, adineaori, in seara asta, din sală de la proiecția acestui “film”, in realitate o odă servilă inălțată lui Sebastiao Salgado de către escrocul Wim Wenders, la fel cum tot escrocul Wenders le-a ridicat ode servile lui Ry Cooder (care l-a finanțat) sau japonezului parizian creator de costume pentru țigani Yamamoto.

Aici însă, cu Salt of The Earth, Wenders a depășit limitele servilității. Mai rară așa mizanscenă pompoasă intr-un film care, datorită complicității culturale franco-germane (datorită mai ales finanțării prin canalul Arte, dar si prin atâtea altele) mai si iese in săli, ca o mare reușită cinematografică.

“Răpitor estetic”, spune publicitatea… Oare ce e răpitor estetic sa filmezi fotografii ale unui fotograf, Sebastiao Salgado, pe care Susan Sontag l-a acuzat că practică “estetica mizeriei”, poze pe care oricum le ai disponibile oriunde, in volum si pe internet si in reviste si pliante publicitare? Iar in rest să-l filmezi pe Salgado cum șerpuiește, și el la rândul lui un nerușinat si un profitor care se pune in scenă, șușotind cu fecioru-său (om adult) despre cum vor fotografia un urs polar, totul filmat de Wenders? Adică Wenders filmează cum Salgado fotografiază un urs polar, iar din această împerechere iese o pornografie de jos nivel.

De jos nivel, pentru că “filmul” nu conține nici o reflecție asupra imaginii, asupra reprezentării, ceea ce ar fi primul lucru pe care il asteptam de la un documentar al unui cineast faimos despre un fotograf faimos. In loc de asta, avem o complezentă succesiune de scene montate si jucate, totul pe o muzică de vomat spasmodic.

La fel făcuse Wenders intr-un alt film de sclav plătit, “Buena Vista Social Club”, film finanțat de Ry Cooder, unde Wenders îl filmează pe Ry Cooder adus cu motoscuterul de fecioru-sau, intr-un film presupus a fi despre muzica cubaneză.

De data asta, e vorba asadar de o odă rușinoasă, scârboasă, cum Wenders a mai făcut atâtea, adusă acestui Paolo Coelho al fotografiei care e Sebastiao Salgado.

Nu mi-a placut niciodată Wenders, unul din cei mai goi si lipsiți de substanță cineaști contemporani. “Cerul peste Berlin”, ăla… “Himmel uber Berlin”… Cu Colombo ca înger… Ajutor!… La fel de pompos ca cea mai pompoasă piesă de Vaclav Havel. Tot ce e mai pretențios si greoi in cultura de Mitteleuropa. Pretenție auto-afișată, fără umor, fără detașare. Wings over Berlin. Am încercat sa vad filmul ăsta de trei ori, de fiecare dată cu fete arogante… De doua ori am ieșit, o dată am adormit.

Nici o reflecție asupra imaginii, asadar, intr-un film al lui Wenders despre un fotograf, Salgado. Doar Ophuls mai făcuse asta, in “Veillée d’armes”, o oroare de șase ore, împărțită in doua episoade de trei ore fiecare. Chipurile un film despre cum functiona presa occidentala in Sarajevo asediat. Ophuls bea acolo si mănâncă si se fute (căci la un moment dat merge la bordel in Veneția, pe banii producției) si se pune in scena insuportabil cu toți ziariștii in post la Sarajevo in timpul asediului, unii chiar adevarati.
Unii din ei erau pentru presa scrisă, unii erau reporteri TV, unii făceau radio, alții erau fotografi. Nimic din metoda lor de lucru nu reiese in cele șase ore ale egocentricului Ophuls, care era interesat doar să se filmeze cu ei la crâșmă în Sarajevo.

Cam la fel e si aici, la Wenders, in anunțatul film somptuos despre Salgado. Nimic despre fotografie si imagine, nimic despre cum redai arta unui fotograf altfel decat filmandu-i tirajele, ci doar mizanscene cu Wenders mergand după Salgado (personaj la fel de complezent si egocentric) prin diferite colțuri ale lumii.

In ce mă privește, Wenders a reușit doua filme:

— Paris Texas (1984), însă doar datorită voluptuoasei Nastassja Kinski, unde retrospectiv proiectezi totul despre incest si tatăl ei, halucinantul dement Klaus Kinski;

și

un SF-hibrid-film noir, The State of Things (1982), o combinație perturbantă intre un turnaj eșuat al unui film despre sfârșitul lumii și un thriller trash și rău filmat.

Atât a făcut Wenders memorabil. Au trecut 30 de ani de cand acest neamț cool afectat ne omoară prin festivaluri cu pretențiozitatea, ca un Jarmush de mana a doua, făcând filme stupide, rău croite, de un plictis abisal, branlette pentru intelectuali care încă nu au învățat ca de fiecare dată trebuie sa te reinventezi estetic.