A râs toată lumea de aia care voia să fie ministră și își pusese in CV că pasiunea ei e înnotul… (Eu nu, nu am râs, pentru că era o țintă prea facilă.)
M-am surprins în dimineața asta, vorbind cu cineva, că pronunț înnot. În-not… Insistând și pronunțând lung și dublu consoana nazală (sonanta) N… Pronunțând, adică, același N dublu ca în înnod. Eu înnod, eu înnot.
Sigur că lingviștii și unii pretențioși (din care eu nu fac parte) vor spune și aminti că e înrudit cu italianul nuotare și că vine dintr-un reconstituit latinesc innotare… in-notare… Aha… Dar iată că și în latină avea doi de NN… Care in mod cert se pronunțau. De ce atunci obsesia cu N singur?
Aici avem un exemplu strălucit și înnecăcios de diferență între fonetică și fonologie. Fonologia, știință inventată de lingvistul rus Nikolai Trubetzkoy, ne decriptează și ne explică percepția psihologică, individuală sau colectivă, a sunetelor. Fonetica ne prezintă sunetele așa cum sînt obiectiv-acustic, nu psihologic, înșiruirile de sunete din care ne e făcută vorbirea. De pildă, francezii vor spune întotdeauna că limba lor nu are sunetul ț… Sigur, sînt unele cuvinte împrumutate, precum tsigane (scris alternativ si tzigane), sau tsé-tsé (la bien connue mouche)… Asta e fonologia, în franceză nu există sunetul ț… Fonetica ne spune însă că da, pentru că in limba vorbită, cuvinte precum médecin se pronunță [mețḝ]… mețḝ, cu Ț…
La fel, în fonologia limbii române, majoritatea locutorilor alfabetizați vor spune că în cuvintele ea (pronumele personal), sau era (verbul a fi la imperfect), se aude sunetul E, când de fapt ele încep cu IE, ca în IEpure… Căci nu pronunțăm El și Era, ci IEl și IEra… IA IEra spunem, nu [ea era], care e impronunțabil…
.
Încercați să vă surprindeți și veți descoperi că de fapt în toate cuvintele care încep cu în– înainte de o vocală pronunțăm în realitate acel –nn- dublu: [înnăuntru], [a înneca], [a înnota], [înnalta curte], [înnainte] și [înnapoi] etc. Așa se înnoată prin limbă.
Nu vă înnăspriți pe om, el doar a scris cum pronunțăm. Doar de-aia ni se spune că avem o limbă care se scrie fonetic.
—
Cf.
Mult e dulce si apoasă : despre reforma ortografiei…
http://cabalinkabul.com/2013/01/06/mult-e-dulce-si-apoasa-despre-reforma-ortografiei/
Despre Trubetzkoy :
Anatolia și Caucazul : leagănul primitiv al indo-europenilor – demonstrația lingvistică…
http://cabalinkabul.com/2013/10/13/anatolia-si-caucazul-leaganul-primitiv-al-indo-europenilor-dovada-lingvistica/
Olimpiada de la Soci pe locul unui genocid uitat…
http://cabalinkabul.com/2014/02/08/olimpiada-de-la-soci-pe-locul-unui-genocid-uitat/
Despre “eurasianism” și noua amenințare de la est…
http://cabalinkabul.com/2014/03/17/despre-eurasianism-si-nou-amenintare-de-la-est/
9 Responses to Înnotul (puțină fonologie enervantă)…
…recunosc că nu pronunț nici ,,iea” nici ,,,iera”și mai ales nici,,ieuro” ….dar “înnot ,, și “înnod ,, scriu corect, cînd mă lasă tastatura…si nu sînt extraordinar de entuziasmată de fonetica limbii române…:D sînt cuvinte care sună…și nu mă refer la …brînză sau brazdă….
Eu chiar pronunt “Era” si “Ea” nu “iea” si “iera”… o fi Bucurestiul de vina.
”Chear” vreau să te aud cum pronunți ”ea” fără ”i”-ul diftongat de la început!… Cred că ți se activează automat și funcția de ridicare pretențioasă a degetului mic deasupra celorlalte falange, cum erau învățate fetele de pension când ridicau grațios ceașca_cu_cafea…
Bucureștean și io, apropo!…
Dar, ”era„? eu pronunț ”era” și mai toți cei pe care îi cunosc pronunță așa. I-ul, ăla apare mai mult prin Moldova. ”Iera”? , hai măi.
Domnu’ Dan, aveam vreo 8-9 ani când m-am contrazis cu o doamnă foarte drăguță, care era profesoară de chimie și care susținea că “iepure” se scrie “epure”, pentru că și “ielefant” se scrie “elefant”. 🙂 Și de atunci nu am contenit să-i găsesc scuze acelei doamne, spunându-mi că, în fond, nu era obligatoriu ca femeia să știe prea bine limba română, din moment ce fusese în stare să învețe păsăreasca aia (pentru mine, cel puțin) numită chimie. Acu’ recunosc însă că m-ați pus pe gânduri … 🙂
Cred ca lucrurile sunt un pic mai complicate: nu se pronunta nici ‘eu’ dar nici ‘ieu’, ci un diftong intre cele doua pronuntii extreme, un fel de ‘e’ mai inmuiat. Altfel, la extrem maestrul Radu Beligan spune clar si pronuntat ‘mieu’ in loc de ‘meu’, ceea ce mi se pare nenatural(poate ca asta era pronuntia ok acum vreo 60 de ani?)
De ce toata lumea conjuga verbul “a trebui” la toate persoanele cand el e, de fapt, impersonal?
[…] iar acești oameni nu l-au descoperit pe Saussure în anii 1950, ca Eliade. Jakobson și Trubetzkoy (acesta fiind părintele științei fonologiei) au fost cei mai mari lingviști ai sec. XX, iar […]
[…] mai dat, pe un ton ludic, o serie de exemple de aplicare a regulilor analizei fonologice la limba română. Mai multe exemple vor putea fi găsite în linkurile de la sfârșitul textului, inclusiv o […]