Image
Există categoria aia de oameni odioși, care după ce îți spun o glumă, până să începi să rîzi, ei ți-o explică. Chiar dacă tu insiști că ai înțeles, sau că o știai cu un doctor… Când o fac o dată îi ierți, când o fac sistematic le sucești nasul și o iei la fugă urlând.
.
Lars Von Trier e din cei care își explică sistematic glumele. Ar fi un motiv suficient pentru a-i interzice filmul în săli de cinema, în special a-l interzice celor sub 18 ani, pentru că aceia, neavând umorul narativ închegat, ar putea crede iremediabil că așa se spune o poveste.
.
Bun, mersesem deja să văd prima jumătate și mă jurasem că n-am să merg s-o văd pe-a doua.
.
Iată aici:

Nymphomaniac – când Lars Von Trier își face “mea vulva”…

http://cabalinkabul.com/2014/01/01/nymphomaniac-cand-lars-von-trier-isi-face-mea-vulva/
.
Eh, aureolat fiind acum filmul de interzicerea sa în România părinților Arsenic și Papăcioc, m-am forțat să merg la a doua ședință de sado-maso vizual, dintr-un soi de ascetism și abnegațiune. Mi-am zis că trebuie să fie un crescendo acolo, că nu mai e provocare, ci că deja intrăm în patologie…
.
Dar de fapt…
De fapt… (aici îmi trag retoric respirația)…
.
Ce-am văzut e atât de incalificabil de complezent și rău peticit că abia după vreo oră am realizat că de indignare îmi lăsasem berile neatinse. (Eu văd filmele doar la cinema, în condițiile pentru care au fost făcute, nu trase de pe torrente, iar în Benelux, cum știm din Pulp Fiction, mergi cu berile în sală).
.
Complezent și rău ticluit, da… Când zic că Lars Von Trier e ca ăia care insistă să îți explice glumele după ce ți le-au povestit, o formulez la propriu. In această a doua jumătate (absolut de neînțeles pentru cine n-a văzut prima jumătate), toate glumele îți sînt explicate greoi. Mai întâi, personajele justifică atât de mult ce fac și de ce o fac, discutând Freud și patologii și filosofie politică și religie, încât regreți că nu ești acasă, cu un film de pe torente, da, ca să tai sonorul sau să sari până la următoarea scenă cu futai.
.
Pentru ce, da, pentru ce, e nevoie ca nimfomana să spună explicit, cu gura și în vorbe, că orgasmul e un fel de epilepsie și că privarea de sex îi dă unei nimfomane simptome de alcoolic? (Unele scene sînt chiar întărite explicit cu imagini de albine și păsări în paralel, de un kitsch atât de apăsător și nociv încât ar fi fost de ajuns ca o dictatură luminată să interzică filmul.)
 Image
 Scenele sado-maso înlocuiesc erotismul, iar asta e ok… Idioții legislatori care au interzis filmul n-au văzut că acolo e de fapt mai puțină violență vizuală decât în Fight Club sau în ăla cu Isus biciut care îl făcea pe Mel Gibson să se umezească în aramaică.
.
Problema majoră este însă că Lars Von Trier e atât de autist de mulțumit de sine, încât amestecă fără nicio noimă sarcasm, sordid, disperare, patos ieftin, până când se ajunge la o absență totală de coerență… Orice se poate întâmpla de la o scenă la alta… Nu mai există suspens, nu mai există personaje credibile.
.
Ceea ce discalifică însă total ansamblul este felul școlăresc și apăsat în care își explică glumele. Femeia, nimfomana, e numită Joe. In cronica primei jumătăți, remarcam doar că are nume bărbătesc și că se fute cu oricine în tren și în toalete publice.
Joe, da.
Image
Pînă să realizez de ce o cheamă Joe, admirasem reținut faptul că la un moment dat banda sonoră devine Sonata lui César Franck, aia pentru vioară și pian, care, cum se știe, l-a inspirat monstruos pe Proust. Atât de mult l-a inspirat, încât personajul compozitorului apare în filigran în romanul lui Proust, ca un vicios creator, cu aerele lui preoțești, și exact așa se întâmplă la Lars Von Trier, unde Sonata lui César Franck însoțește flshbackurile nimfomanei Joe. Apoi, Stellan Skarsgård (prietenul și actorul fetiș al lui Von Trier, cel din Breaking the Waves), confidentul lui Joe, cu aerele lui preoțești care ascund un vicios, îl amintește pe compozitorul din romanul lui Proust care stârnește memoria, așa cum o subliniază Sonata.
.
Dar de ce, oh, de ce trebuie Sonata să revină de încă vreo cinci ori de fiecare dată când avem un flashback?!!
.
Insă cel mai grav e mecanismul greoi în jurul numelui Joe.
.
Mai întâi, Joe nimfomana se duce la o cură de reabilitare, de dezintoxicare, ca la alcoolici anonimi, iar acolo, când se prezintă, spune “My name is Joe“… Dumnezeule, îți spui, doar nu și-a numit personajul așa doar pentru a face o aluzie greoaie la minunatul film al lui Ken Loach “My name is Joe“, despre un alcoolic ce nu se poate smulge din adicție? 
 .
Ba da, ba, pentru că la a doua ședință Joe insistă, prezentându-se iar: “My name is Joe“…
 .
Insă, la urmă, după ce intr-o scenă jenant de previzibil ea își împușcă viciosul de salvator, banda sonoră pe genericul de final este… “Hey Joe“… Da!… Monstruos de școlăresc… 
.
“Hey Joe, where you goin’ with that gun in your hand?/

Alright. I’m goin down to shoot my old lady, etc…”

.
Doar că aici o lady numită Joe își împușcă binefăcătorul.
.
Da. Cu multe discursuri despre burghezie și injustiții sociale.
.
Cum? Dacă filmul are și ceva sex? Sigur, într-o scenă Charlotte Gainsbourg îi face un blowjob real lui Jean-Marc Barr… Durează două secunde și e prost filmat.
—

Așadar, partea I :

Nymphomaniac – când Lars Von Trier își face “mea vulva”…