In valul latinizării excesive, moștenite de la școala ardeleană, s-a sugerat —și păstrat definitiv in dicționarele etimologice, deși derivarea e neverosimilă— că bucate (în sensul de mâncare) și bucătar ar veni dintr-un ipotetic latinesc *buccata.
*Buccata ar fi fost, se spune, un derivat secund din bucca, gură.
La prima vedere, pare plauzibil, chiar dacă bucca nu e atestat în niciun fel în română, altfel decât prin etimologia artificială și falsă a lui bucă (fesă, sau buca obrazului). In realitate, bucate și bucătar și bucătărie sînt de nedespărțit de albanezul bukë, pîine citit : bucă. Acesta din urmă este de altfel atestat încă din antichitate, în celebra istorie a lui Herodot în care copiii păstraţi într-o izolare totală sfîrşesc prin a pronunţa în mod natural cuvîntul frigian pentru pîine: bek-os. –os fiind doar terminația grecească, frigienii lui Herodot (despre care știm că veneau din Balcani) numeau pâinea bek… iar in albaneză – bukë = pâine, de asemenea.
De la albanezul bukë, printr-un sufix de agent comun românei şi albanezei, –tar, se formează în mod natural *bukëtar, aşa cum de la peshk, peşte, avem în albaneză peshkatar, pescar. Brutarul e numit în albaneză bukë-pjekës, cel care coace pîinea.
Știm în ce măsură pâinea e echivalentă cu mâncarea în general în multe limbi și culturi. In persană, naan, pâine, înseamnă mâncare pur și simplu în toate expresiile cotidiene care au de-a face cu alimentația.
In limbile semite, termenul ebraic lehem, care inseamnă pâine (Beit-lehem, Casa Pâinii, locul nașterii lui Isus) corespunde arabicului lahm care înseamnă carne… hrana prin excelență.
Sigur, există în italiană boccata, care înseamnă o gură, o mușcătură ruptă din ceva, une bouchée în franceză. Problema de nedepășită e că bocca în sensul de gură nu e atestat în niciun fel în română.
Că bucătar vine de la un termen înrudit cu albanezul bukë (pâine) este o supoziție sprijinită de nenumărate exemple paralele din alte limbi și culturi.
Cât despre bucă, buci (bucile curului și ale obrajilor), în loc să se facă o trimitere implauzibilă la latinescul bucca = gură, cu care fesele, șezutul, nu au nimic de-a face, e mult mai simplu și mai logic să le vedem ca pe niște trimiteri la niște pâinici… tot de la albanezul bukë = pâine, cu care fesele se asemuiesc mai mult metaforic decât cu o gură.
—
3 Responses to Bucă și bucătar (sau latinizarea excesivă)….
de la ce vin cuvintele “a îmbuca” și “îmbucătură” ? în Maramu’ și alte părți ale Transilvaniei sînt folosite uzual…
par a veni de la bucca, cu sensul de gură, și reprezintă cît muști o dată, cîtă mîncare bagi o singură dată în gură…nu?
să fie astea excepția de la demonstrația de mai sus?
“chiar dacă bucca nu e atestat în niciun fel în română”
Vorbiti serios? Detaliile astea nu au fost niciodata relevante pentru lingvistica romana. Zeci, daca nu chiar sute de cuvinte poarta in mod inexplicabil eticheta de imprumut din “proto-slava” sau “proto-slava de sud”, eventualele etimoane fiind de cele mai multe ori doar supozitii si fantasme.
Ori suntem academici ori nu mai suntem. Nu puteti dezavua “dacopatia” invocand paralelismul lor cu majoritatea canoanelor lingvisticii in conditiile in care dumneavoastra nu tineti cont de una dintre cele mai importante practici ale academiei noastre, fara de care DEX-ul nu s-ar fi putut scrie.
Cum se poate ca tocmai dvs sa uitati că in dialectul aromân al limbii române există cuvantul “bâșari” ?