.

Văd că unii critici cu verbul plăpând recomandă ca în loc de 50 Shades of Grey să mergeți să vedeți Nymphomanic, care ar fi artă.

.

Nymphomanic e în realitate un dezastru cinematografic la fel de mare, cu diferența că fiind infinit mai snob și mai pretins intelectual e cu atât mai greu de acceptat.

.

Sigur, mai arogant-provocator ca acest om, Lars Von Trier, există puțini… La urma urmei, să ieși dintr-o familie spartă, cu tatăl nelegitim evreu de origine germană (Trier e orașul în care s-a născut Marx) și, devenit adult, să-ți pui un “Von” nemțesc în numele de artist arată până unde ești gata să mergi in provocare… La fel de infantil și gratuit ca să-ți declari admirația pentru Hitler și să anunți că ești nazist la festivalul de la Cannes (ceea ce el a făcut)…

.

Lars Von Trier caută în Nymphomaniac să creeze o figură de mantă religioasă, de femeie care speră să se salveze prin sex. E drept, Lars Von Trier este foarte-foarte-foarte bun cinematografic în tot ce are de-a face cu suferința femeii… De la Breaking the Waves, prin Dancer in the Dark, până la Dogville, sociopatul danez a știut să filmeze femeia care suferă.

.

După o perioadă de amor necondiționat cu tot ce a făcut, pînâ la Dogville, am ieșit din sală la Manderlay după un sfert de oră. Plictisul cosmic din acea imitație pompoasă a lui Dogville era atroce… Nimeni de altfel nu vorbește astăzi despre Manderlay, nici măcar Von Trier însuși, e un fim care pare să nu fi existat.

.

Atât de scandalizat am fost de acea ratare prențioasă încît nu am mers după aceea să văd nici Antichrist și nici Melancholia (ambele cu Charlotte Gainsbourg)… două noi ratări pretențioase, dacă e să fac suma celor mai de încredere rubrici de cinema pe care le citesc.

.

Aici însă, cu Nymphomaniac, ansamblul dispozitivului e atât de dement încât îți spui că trebuie să mergi să vezi asta. Adică omul, Lars Von Trier, care toarna doar în digital, își permite să filmeze sute de ore și a venit la producători cu un film de 5.30 h… Care, ca și în cazul lui Tarantino cu Kill Bill, i-au explicat că nu se poate și au tăiat filmul în două episoade de două ore fiecare.

.

Iată ce se spune despre film, și iată care e realitatea trăită de mine în sala de cinema. Se spune despre film că e tulburător prin descrierea unei adicții —sexul— care e de fapt o adicție la putere, sau o căutare de sine.

.

Că zâmbetul fragil al lui Charlotte Gainsbourg e tulburător și că nu poate să nu te facă să-ți amintești în ce fel tatăl actriței (Serge Gainsbourg) a fost la rândul lui un provocator prin excelență, cel cu Inceste, c’est si doux, Je t’aime moi non plus și Nazi Rock. E de altfel a treia oară că Charlotte joacă pentru Lars Von Trier, acceptând să se situeze dincolo de provocare. Personajul ei are nume bărbătesc (o cheamă Joe) și se fute cu oricine în tren și în toalete publice.

.

Mai știm că avem penetrații în gros plan, inclusiv cu revelația filmului, Stacy Martin, 23 ani, studentă si nimfomană pe ecran, care o joacă pe Joe tânără.

.

Acum, dincolo de legendă, asta e ceea ce vedem în prima jumătate oficială a lui Nymphomaniac :

.

Excepționala actriță în devenire care e Stacy Martin. Fantastice mici roluri secundare, cum e Uma Thurman în nevastă abandonată, lucru care îți amintește că omul, Von Trier, a reușit în filmele precedente să transforme câteve dintre cele mai sofisticate femei de pe planetă, inclusiv Björk, în cârpe umane.

.

Pachete de voyeurisme gratuit, dar filmat estetizant, oarecum ca în la Vie d’Adèle; sugestii de masturbare pe muzică de Rammstein și explicații extrem de pedante despre Bach și muzica polifonică, cu ecranul splitat în patru, in mod repetitiv, cam cum făcuse Martin Scorsese la Woodstock (numai că acolo toate cele patru căsuțe erau umplute în permanență).

.

Cine vrea să vadă pornografie nu va vedea mare lucru, în ciuda campaniei publicitarre mincinoase; cine vrea să vadă o reflecție despre sex, singurătate, metafizică sau găuri negre poate să stea acasă – nimic din toate astea.

.

Cine vrea să vadă un film despre adicție, degradare, practici sado-maso și transcendență prin umilire poate de asemenea să stea acasă privind un porno fără pretenții estetice unde ai toate astea. Măcar nu te întrebi de ce vreun sfert de oră, fără niciun motiv narativ, filmul devine alb-negru.

.

In afară de câteva scene menținute de actori într-adevăr excepționali, raportul filmului la sex este echivalentul raportului pe care îl avea Kill Bill cu filmul de karate… Pe deasupra, Lars Von Trier îți explică penibil aluziile lui cinematografice. Da există categoria aia de oameni odioși, care după ce îți spun o glumă, până să începi să rîzi, ei ți-o explică. Chiar dacă tu insiști că ai înțeles, sau că o știai cu un doctor… Când o fac o dată îi ierți, când o fac sistematic le sucești nasul și o iei la fugă urlând.

Lars Von Trier e din cei care își explică sistematic glumele. Ar fi un motiv suficient pentru a-i interzice filmul în săli de cinema, în special a-l interzice celor sub 18 ani, pentru că aceia, neavând umorul narativ închegat, ar putea crede iremediabil că așa se spune o poveste.

Partea a doua acum:

Ce-am văzut apoi în partea a doua (încă două ore și jumătate) e atât de incalificabil de complezent și rău peticit că abia după vreo oră am realizat că de indignare îmi lăsasem berile neatinse. (Eu văd filmele doar la cinema, în condițiile pentru care au fost făcute, nu trase de pe torrente, iar în Benelux, cum știm din Pulp Fiction, mergi cu berile în sală).

Complezent și rău ticluit, da… Când zic că Lars Von Trier e ca ăia care insistă să îți explice glumele după ce ți le-au povestit, o formulez la propriu. In această a doua jumătate (absolut de neînțeles pentru cine n-a văzut prima jumătate, să nu uităm că e vorba de două filme), toate glumele îți sînt explicate greoi. Mai întâi, personajele justifică atât de mult ce fac și de ce o fac, discutând Freud și patologii și filosofie politică și religie, încât regreți că nu ești acasă, cu un film de pe torente, da, ca să tai sonorul sau să sari până la următoarea scenă cu futai.

.

Pentru ce, da, pentru ce, e nevoie ca nimfomana să spună explicit, cu gura și în vorbe, că orgasmul e un fel de epilepsie și că privarea de sex îi dă unei nimfomane simptome de alcoolic? (Unele scene sînt chiar întărite explicit cu imagini de albine și păsări în paralel, de un kitsch atât de apăsător și nociv încât ar fi fost de ajuns ca o dictatură luminată să interzică filmul.)

Scenele sado-maso înlocuiesc erotismul, iar asta e ok… Idioții legislatori care au interzis filmul n-au văzut că acolo e de fapt mai puțină violență vizuală decât în Fight Club sau în ăla cu Isus biciut care îl făcea pe Mel Gibson să se umezească în aramaică.

Problema majoră este însă că Lars Von Trier e atât de autist de mulțumit de sine, încât amestecă fără nicio noimă sarcasm, sordid, disperare, patos ieftin, până când se ajunge la o absență totală de coerență… Orice se poate întâmpla de la o scenă la alta… Nu mai există suspens, nu mai există personaje credibile.

Ceea ce discalifică însă total ansamblul este felul școlăresc și apăsat în care își explică glumele. Femeia, nimfomana, e numită Joe. In cronica primei jumătăți, remarcam doar că are nume bărbătesc și că se fute cu oricine în tren și în toalete publice.

Joe, da.

Pînă să realizez de ce o cheamă Joe, admirasem reținut faptul că la un moment dat banda sonoră devine Sonata lui César Franck, aia pentru vioară și pian, care, cum se știe, l-a inspirat monstruos pe Proust. Atât de mult l-a inspirat, încât personajul compozitorului apare în filigran în romanul lui Proust, ca un vicios creator, cu aerele lui preoțești, și exact așa se întâmplă la Lars Von Trier, unde Sonata lui César Franck însoțește flshbackurile nimfomanei Joe. Apoi, Stellan Skarsgård (prietenul și actorul fetiș al lui Von Trier, cel din Breaking the Waves), confidentul lui Joe, cu aerele lui preoțești care ascund un vicios, îl amintește pe compozitorul din romanul lui Proust care stârnește memoria, așa cum o subliniază Sonata.

Dar de ce, oh, de ce trebuie Sonata să revină de încă vreo cinci ori de fiecare dată când avem un flashback?!!

Insă cel mai grav e mecanismul greoi în jurul numelui Joe.

Mai întâi, Joe nimfomana se duce la o cură de reabilitare, de dezintoxicare, ca la alcoolici anonimi, iar acolo, când se prezintă, spune “My name is Joe“… Dumnezeule, îți spui, doar nu și-a numit personajul așa doar pentru a face o aluzie greoaie la minunatul film al lui Ken Loach “My name is Joe“, despre un alcoolic ce nu se poate smulge din adicție?

Ba da, ba, pentru că la a doua ședință Joe insistă, prezentându-se iar: “My name is Joe“…

Insă, la urmă, după ce intr-o scenă jenant de previzibil ea își împușcă viciosul de salvator, banda sonoră pe genericul de final este… “Hey Joe“… Da!… Monstruos de școlăresc…

.

“Hey Joe, where you goin’ with that gun in your hand?/

Alright. I’m goin down to shoot my old lady, etc…”

.

Doar că aici o lady numită Joe își împușcă binefăcătorul. Da. Cu multe discursuri despre burghezie și injustiții sociale.

Cum? Dacă filmul are și ceva sex? Sigur, într-o scenă Charlotte Gainsbourg îi face un blowjob real lui Jean-Marc Barr… Durează două secunde și e prost filmat.

.

 

—

Cf. partea a doua:

Nymphomaniac II – Lars Von Trier merită interzis, pentru că își explică glumele…

Despre pornografie am mai scris aici :

.

Pornografie si transa mistică…

.

și

Onanism, tehnici de seducție si dietă alimentară… Un follow-up la cronica a două filme despre pornografie…

.

Despre cinematografia daneză, un caz aparte în  Europa, alături de cea românească

.

—