Pentru ca se apropie data :
Rasturnarea lui Ceausescu a prezentat ca aspect inedit, pe linga faptul ca s-a petrecut pe un imn de fotbal (“Oleee-oleee, Ceausescuuu nu mai eee!…”), o maiastra manipulare a presei: minciuna „gropii comune” de la Timisoara. Am fost unul din putinii ziariști care nu au căzut prada montajului evident al loviturii de stat din interior. La fel, nu am fost prins nici in isteria “gropii comune cu 4000 de morți” si nici manipulării psihologice cu “teroristii”.
Corespondențele mele pentru BBC din decembrie 1989 : săptămânalul “Lumea Libera” din New York le strânsese cronologic si le publicase in ianuarie ’90.
4 Responses to “Nu am văzut nimic la Timișoara”… Despre luciditate în timp de Revoluție…
“Montajul” a fost executat in interior cu finantare din afara (Urss + Occident). Ca doar nu si-a platit Iliescu mercenarii lunetisti cu economiile lui de la CEC! In plus 3 seri la rand in dec. 1989 Europa Libera a pompat stirea cu “60.000 morti la Timisoara” (multi nu mai cred azi chestia asta, dar in 18 dec. 1989 am auzit cu urechile mele!). Ca sa scoata oamenii in strada. Deci o complicitate.
Bună ziua.
Nu cred că manipularea numărului de morți din Timișoara a fost premeditată, vă descriu aici o experiență personală.
Eram student la medicină în anul 6 în 1989 și am ajuns în seara lui 17/12 la Spitalul Județean, la Urgențe – toată lumea era complet depășită de evenimente dar era acolo multă lume care în lipsa competenței aducea totuși măcar ceva entuziasm și s-a organizat un fel de lazaret de război: cei mai proști (studenții) căram tărgi și identificam rapid rănile după care oamenii erau distribuiți spre sălile de operație unde activau cu ce puteau mulți dintre chirurgii orașului care veniseră spontan la spital auzind zgomot de arme de foc.
Circulau tot felul de informații: șoferii de pe salvări spuneau că erau cadavre pe străzi dar ei aduceau doar răniți care păreau să aibă o șansă – între noi discutam posibilitatea unui număr de victime în jur de o mie, se spunea că trecuseră pe Calea Girocului excavatoare pentru a săpa gropi comune.
Personal am descoperit că eram total incapabil să evaluez numărul de morți și răniți din spital: o colegă mi-a arătat la un moment dat un morman de cadavre în baia urgențelor – am hotărât amândoi că trebuiau să fie vreo zece-cinșpe îngrămădite acolo. Evident, eram foarte “proaspeți” și starea de agitație emoțională era extrem de mare. Ulterior am fost pus în situația de a căra cadavre la morgă cu singurul brancardier care nu se-mbătase încă. Am constatat că în baie era de fapt 3 cadavre. În registru erau în total 242 de intrări în noaptea aceea (sau pe aproape); se pare că dimineața avea să vină Dr Ignat – profesor cunoscut ca securist – să facă dispărut registrul; a încercat de asemenea să facă o listă cu persoanele prezente în noaptea aceea.
Împreună cu un coleg am fost solicitați dimineața de Dr Crișan (legist) să-l ajutăm să fotografieze morții. Cu această ocazie i-am numărat și nu ne-a venit să credem că erau doar 42: aș fi putut jura că erau cel puțin 300 acolo.
Am contribuit probabil la umflarea numărului de morți prezumptivi din noaptea aceea; un om naiv în ale războiului exagerează spontan numărul de morți dintr-o grămadă de cadavre. Eram convins că morții cei mulți fuseseră strânși de pe stradă de securiști. Cei care fuseseră cu noi dar nu număraseră morții au spus ulterior ziariștilor că fuseseră cel puțin 300 la spital.
Cimitirul neidentificaților a fost interpretat de ziariștii improvizați de la Timișoara (răcnet revoluționar entuziast creat ad-hoc) ca fiind o groapă comună cu victime ale torționarilor. Cadavrele erau în putrefacție evidentă, și numărul lor a fost exagerat spontan de oameni, numărul amplificându-se la fiecare poveste. Eram toți convinși că trebuiau să fi fost câteva mii de morți – mirosea puternic a praf de pușcă și se trăiește enorm, dar pe la 6 dimineața s-a pus o furtună incredibilă care a spălat tot, completând (ni se părea nouă) treaba securiștilor. Pe la 8 era lumină și oamenii mergeau la lucru ca și cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic: mergeam să urlăm la ei pentru a le povesti ce fusese noaptea, ni se părea că riscam să uităm totul ca-n Macondo.
În zilele următoare am auzit – și citit în ziare – multe mărturii, unele din ele erau total diferite de ce văzusem și păreau sincere (rude ale unora din răniți care ziceau ca aduseseră oameni răniți ușor și care fuseseră, ziceau ei, uciși ulterior în spital – pe unii din ei i-am recunoscut, îi scosesem eu deja pe jumătate morți din mașină).
Cred deci că exagerările au fost în mare parte involuntare și amplificate probabil de ziariști improvizați, la fel de șocați ca și martorii pe care-i interogau.
Încă mi se pare incredibil cum Ceaușescu a fost lăsat în rahat de toată lumea, plimbându-se haihui cu Dacia pe coclauri – o fi o tradiție românească de la Brâncoveni 😉
Dacă aveți chef de o vorbă +/- un vin, o cafă etc. dați-mi un mail când mai treceți prin Paris.
Apropo de Dacia si coclauri – Teoriile cele mai credibile pt. mine sunt cele care spun ca Odi a fost arestat inca din CC in clipa in care a parasit balconul. De ce s-ar fi urcat in elicopterul riscant ce putea fi trosnit instant cu un AG un om care avea de ani de zile obsesia Case Poporului ca ultim bastion de refugiu (Cas.Pop. era legata cu tuneluri de CC si avea si alte tuneluri prin care putea iesi in periferiile Capitalei).
Sorry: “se trăsese” în loc de “se trăiește”, a bântuit corectorul automat 😉