O prietenă cu suflet mare dar foarte credincioasa se supărase odată pe mine pentru că am folosit expresia ”hârca Sfintei Parascheva”.
.
I-am explicit că nimic in Biblie nu justifică credința in moaște. E o formă de idolatrie si o superstiție pentru exploatarea credulității celor simpli.
.
Drept contrargument mi-a adus că scrie în Cartea a patra a Regilor, capitolul 13: Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de Moabiţi. Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.
.
Aș, i-am răspuns imperturbabil. Elisei era un profet. Cu totul altceva decat hoardele de “sfinti”.
.
Si, intr-adevăr, in crestinism, precum si in Islam sau in iudaismul de tip hasidic, există o diferență fundamentală intre profeți si sfinți. Profeții sunt asociali si situează dincolo de morala umană. Profeții n-au timp sa facă bine unuia sau altuia din gloata care ii adoră (sau ii hăcuie).
.
Cum e descris Ioan Botezătorul in Evanghelie?  ”Ioan era îmbrăcat cu o haină de păr de cămilă, şi împrejurul mijlocului era încins cu un brâu de piele. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.”
.
Un sălbatic, un personaj in marginea societății. Ioan doar il anunță pe Isus, el e un profet, misiunea lui nu e să facă bine amărâților.
.
La fel, in Vechiul Testament, Domnul ii porunceste lui Iezechiel: ”Hrana s-o mănânci ca turte de orz pe care le vei coace în faţa lor cu balegă de om.”
.
Goliciunea nespălată a lui Ioan Botezătorul, turtele coapte pe foc din balegă de om ale lui Iezechiel nu ii fac pe acestia membri ai societății. Ei sunt profeți, nu sfinți, desi ii numim uneori complezent ”sfântul profet XXX.”. Adevărul e că orice profet e prin definiție sfânt in sensul de azi, dar nici un sfânt nu se poate ridica la darul profeției.
.
La fel este și în islam și în iudaism. Profetul e un sălbatec. El nu a venit să facă bine la prostime, are altă misiune de la Dumnezeu. Nu se incarcă cu detalii morale, precum cei doi frați din Blues Brothers care erau ”on a mission from God”.
.
Dar nici măcar sfântul nu trebuie neapărat să facă bine. Chiar si sfântul se poate situa dincolo de uman. Asa se face că o nuvelă a egipteanului Naghib Mahfuz ne aduce o cheie neașteptată de interpretare a profeției si a sfințeniei, dar si a nuvelei Hagi Tudose a lui Delavrancea… Sfântul văzut ca un zgârcit odios.

Image

.

Naghib Mahfuz, premiul Nobel de literatură, un Borges egiptean (a și murit orb, ca Borges, cu care si semăna in multe privințe, cf. foto mai sus) și pe care islamiștii au căutat să îl asasineze, ca pe Rushdie, are, în volumul Istoria mahalalei noastre, o povestioară intitulată S-a născut un sfânt (Waldat waliya), in care personajul e un cămătar odios care e de fapt un sfânt: Abu al-Makarem (Tatăl Binefacerilor, poreclă dată în derîdere, desigur).

.
Acum, dacă islamul mainstream, cel sunnit, majoritar pe planetă, nu cunoaște noțiunea de sfințenie (altfel zis de umani care și-au depășit condiția și care devin intercesori între simplii muritori și divinitate), islamul șiit, precum și cel de tip sufi —dervișismul— cunosc o exuberanță de sfinți și o noțiune a sfințeniei care se aseamănă, inclusiv în manifestările ei practice, cu cea din creștinismul ortodox sau catolic.
.
Precum în creștinismul ortodox, în islamul de tip sufi un șef de confrerie de derviși, sau un marabou, un vindecător ajunge să fie considerat un sfânt încă în viață.
.
Vocabularul clasificator și noțional al sfințeniei e mult mai stufos în islam decât la creștini. Musulmanii au, în islamul de tip sufi, diferite grade de sfințenie. De la Ibn Arabi încoace știm că sfinții – walī  ولي‎, plural ʾawliyāʾ’ أولياء… sînt apropiații lui Dumnezeu… dar la fel sînt și profeții : nabi… In clasificarea musulmană, orice nabi (profet) e automat și wali (sfânt), in vreme ce un wali (sfânt) nu e neapărat și profet (nabi). Isus e ambele, de aceea e unul din cei mai mari sfinți și profeți ai islamului. imediat după Mahomed (și după Ali, la șiiți). Tot aici se inserează și acei walī allāh, pe turcește și în sufismul balcanic : evli Ullah, Iubiții Domnului, sfinții autentici.
.
Povestirea lui Naghib Mahfuz este extrem de greu de tradus, chiar dacă e într-o limbă simplă, din pricina dificultății de a reda opoziția dintre cei doi termeni cu care e caracterizat cămătarul, termeni care apar și în scena, ba chiar în fraza finală.

Image

.
Toată lumea îl blesteamă pe Abu al-Makarem (Tatăl Binefacerilor), dar toți au nevoie de el. Intr-o noapte, cămătarul Abu al-Makarem visează că cineva îi ordonă să își ardă averea, până la ultimul bănuț.
.
Tulburat, merge la imamul din cartier (reprezentantul religiei oficiale). Imamul îl întereabă dacă vocea i-a precizat cine era.
.
— Câtuși de puțin.
.
Imamul îi sugerează să împartă averea la săraci, dar cămătarul pleacă nemulțumit.
.
Acasă arde tot. Din averea lui uriașă nu rămâne nimic. Gol pușcă, continuă să trăiască o vreme prin gunoaie, după care moare.
.
Naratorul își întreabă tatăl de ce e considerat Abu al-Makarem un sfânt, nu era mai frumos dacă împărțea săracilor?
.
Tatăl răspunde : — “Atunci ar fi fost doar un binefăcător (muhsina), iar nu un sfânt (wali).”
.
Din această perspectivă, zgârcenia, aparent patologică, a lui Hagi Tudose în nuvela lui Delavrancea, Hagi Tudose care iarna, bolnav în odaia lui neîncălzită, vrea să taie coada pisicii ca să nu stea ușa prea mult deschisă când mâța iese tacticos afară, zgârcenia lui inumană capătă o altă dimensiune… Nu s-a remarcat încă faptul că personajul e numit Hagi pentru că “s-a dus la hagialâc şi s-a întors aghios – “hagiu” – sfânt, dar mai soios de cum plecase.”
.
Dar “hagi” e termenul musulman care îi desemnează pe cei care au efectuat pelerinajul obligatoriu la Mecca, “hagialâcul“, cum bine zice Delavrancea.
.
Hagi Tudose, care lasă un milion după sordida lui moarte, nu era interesat să fie un binefăcător. El era un sfânt… Făcutul de bine este doar o consolare pentru treapta inferioară a perfecțiunii.
.
La fel cum izbânda e doar consolarea șovăielnicilor.
—
Despre sfinți musulmani prinpărțile noastre, cf. și :

Sfîntul derviș din Babadag…

.
si :
.

“Isarlîk” : Ion Barbu și violența sufismului rătăcitor (sau cum Călinescu nu a înțeles nimic din umorul mistic al lui Barbilian)…

—