Despre Joyce, trenuri și exactitate în literatură…

Scrie, în Libération de astăzi, 22 februarie, Robert Maggiori, care l-a cunoscut bine pe Umberto Eco, despre cum, atunci când scria Pendulul lui Foucault, Eco ieșea dimineața din apartamentul său din Place Saint-Sulpice în Paris, mergând cu pas egal, un dictafon în mână, și dialoga cu sine căutând să vadă câte fraze pot pronunța două personaje care se plimbă în josul străzii Servandoni până în capăt.

In nu mai știu ce text despre Joyce, probabil în monumentala biografie a lui Richard Ellman, e pomenit un episod pe care biograful îl găsește amuzant și puțin iritant : Joyce povestește cuiva că a încercat să citească cutare roman irlandez contemporan și l-a lăsat să-i cadă din mâini, sau l-a dus imediat la anticar contra unor bani puțini, când a văzut că eroul, care trebuia neapărat să ajungă în cutare loc la cutare oră, să zicem de la Belfast la Dublin, ia trenul și, mă rog, ajunge.

— Da, și? întreabă biograful.

— Păi nu e tren la ora aia de la Belfast la Dublin, spune Joyce îmbufnat. Cum să citesc așa ceva?

Acum, sigur, majoritatea oamenilor vor găsi asta un chițibuș de o pretenție abisală, când de fapt e atitudinea cea mai sănătoasă și mai respectuoasă față de scriitură.

Dar ce importanță are, vor miorlăi unii, dacă textul e scris cu stil? Ei bine, are, ba chiar nu există stil dacă omul nu și-a dat osteneala să consulte mersul trenurilor.

Joyce, care a parcurs de mii de ori în cap Dublinul scriind Ulise, știa foarte bine că dacă în viața reală unui om, fie și beat, îi trebuie cinci minute ca să meargă de la băcănia X la crâșma Y, asta trebuie să apară în text, iar nu o oră, sau să le faci să fie vizavi una de alta…

Pandantul nonșalanței care nu înțelege că abia când reflecți realul în detalii ai voie să metaforizezi esențialul este folosirea aiurea a simbolurilor, sau a unor dispozitive culturale tradiționale ce nu au legătură cu textul, dar sînt folosite acolo pentru a-i da o structură aparentă. Astfel, Pendului lui Foucault al lui Eco începe cu diagrama celor 10 sephirot din Kabbala ebraică, cartea e împărțită în 10 capitole care poartă, fiecare, numele câte uneia din sephirot, iar capitolul unu : Keter, coroana, începe cu un citat kabbalistic în ebraică.

Pură afectare, în realitate, căci nu există nicio coerență și nicio succesiune acolo între sephiroth și capitole, nu e ca în Ulise al lui Joyce unde etapele peregrinării lui Leopold Bloom prin Dublin au un ecou metaforic în text. Ba chiar, când a fost întrebat într-un interviu ce conține textul ebraic de la început Eco a răspuns candid (sau poate și provocator) că nu are habar, că l-a pus acolo pentru grafism, să stârnească un mister. Oricum, chiar dacă provoca, diagramele alea tot nu au legătură cu textul.

Cazul extrem e cel al lui T.S. Eliot, care își bazează poemul The Waste Land pe jocul de Tarot, despre care nu avea decât cele mai vagi noțiuni. Am mai scris despre asta aici :

Despre Tarot si ignoranța lui T.S. Eliot în The Waste Land…

Despre Tarot si ignoranța lui T.S. Eliot în The Waste Land…

Evident că se găsesc tot felul de acrituri obtuze care îți spun zeflemitor : Lasă dragă că omul a luat Nobelul. Or ști și ăia ceva. Ce importanță are că a folosit Tarotul fără să-i cunoască dispozitivul intern?

Ei bine, are. Nu te joci cu simbolurile.

Incă o dată : abia când reflecți realul în detalii poți să metaforizezi esențialul.

Am să dau un exemplu dezastruos de ignorare pretențioasă a detaliilor reale, ceva care a scăpat întregii critici și care face ansambul găunos și anost. E vorba de unul din filmele cele mai plicticoase și leneșe din istoria cinematografiei : Ochii lui Ulise, al lui Theo Angelopoulos (ăla cu Harvey Keitel și Maia Morgenstern, da).

Am ieșit din sală de la acest film de o pretențiozitate de cadmiu, am ieșit pe la jumătate, în momentul în care Harvey și Maia iau trenul de la Skopje la Sofia.

De la Skopje în Macedonia la Sofia în Bulgaria, da.

Bun, ați ghicit : nu există tren de la Skopje la Sofia. Așa, și? au să pufnească unii cu creierul mai înfundat.

Ei bine iată : în acest film în care arogantul Angelopoulos încearcă să creeze o metaforă a Balcanilor, prin care se învârte Harvey Keitel ca un Ulise terestru (precum Bloom în Dublinul lui Joyce, da?) Angelopoulos reușește, prin acel tren de la Skopje la Sofia să arate o ignoranță uluitoare despre istoria și dispozitivul geo-cultural al Balcanilor… adică tocmai ceea ce ar trebui să formeze esența filmului. Balcanii au însemnat întodeauna sfâșieri interne și războaie între vecini, iar Iugoslavia lui Tito, care a ignorat dinadins Bulgaria la fel de mult cât a făcut-o România, și-a construit toată rețeaua de transport pe o axă nord-sud. Nimic spre est-vest. Nicio legătură cu Bulgaria dușmană și pro-sovietică. Trenul merge vertical pe hartă de la Skopje la Belgrad și înapoi. Nimic spre Albania, nimic spre Bulgaria. Cloazonare totală, claustrofobie comunistă.

Vine apoi grecul ăsta pretențios și arogant și estetizant și îți trântește un tren spre Sofia că așa vrea el să discute ăia la fereastră… într-un film presupus a-ți reda esența istoriei Balcanilor moderni.

Asta îmi amintește de un roman al lui Eliade situat în România comunistă, unde personajele reușesc să fugă peste graniță în… Cehoslovacia… Distinsul profesor uitase că de la al doilea război România nu mai avea graniță cu acea țară.

E ciudat că multora aceste detalii cu uriașe implicații istorice și simbolice li se par insignifiante, dar  aceiași ar fi răcnit dacă vedeau în filmul lui Angelopoulos sau în romanul lui Eliade un meci de fotbal… cu echipe de 12 jucători fiecare. Nuuu, asta trebuie să știi ca să fii credibil, dar granițele, trenurile și istoria nu sînt importante.

—