. 

– Dom Dănuț, surpriza iese din neant, ba, mai mult, neantul nu înseamnă nimic.

Așa mi-a spus Păpădie, care insista foarte mult că el a avut o viață așa și pe dincolo, deși în realitate întreaga lui existență se coagulase în jurul unei singure experiențe traumatizante.

Cei din jurul lui nu cunoșteau vorbele astea : experiență traumatizantă, însă se îngrămădeau și ei să povestească ce li se întâmplase și lor, care mai de care, ticăloase întrupări ale Logosului.

– Dom Dănuț, pe vremea aia centrala, la noi în bloc, la subsol, era întreținută de o cocoșată.

Aici Păpădie se umfla și se gondola și arăta cum mergea cocoșata prin beciul centralei dând din șolduri și cocoșată.

– Era frumoasă și pulpoasă și m-a invitat la ea la beci, acolo unde sînt toate mașinăriile cu aburi, în burta și mațele blocului. In stomacul și ficatul clădirii. Acolo, pe o masă cam cum sînt alea de biliard, am întins-o pe spate și… mă ierți dacă sînt așa direct… i-am pus-o. A început să se gondoleze, adică să se dea așa în leagăn, cu picioarele, pe care le avea lungi, deși era cocoșată, proptite pe umerii mei. Aruncase și brațele peste cap, le ținea la ceafă, oleacă teatral, ca într-un calendar, mișca din șolduri ca o bielă-manivelă, cum sunt alea la tren, jos la roți.

Aici Păpădie a tăcut câteva clipe, holbându-se în gol.

– Mi-era frică să nu ne prindă șeful de scară, sau verii cocoșatei. Avea mulți veri, toți mustăcioși, iar eu îi bănuiam răi. Și brusc, când începusem și eu să mă gondolez în același ritm cu ea (iar ea fredona ceva, gânditoare), deodată am auzit în spatele meu cum cineva pocnește din degete.

Pufăit angoasat din țigară.

– M-am uitat peste umăr și am urmat gondolarea. Cocoșata gemea și fluiera și deodată iar am auzit cum cineva pocnea satanic din degete.

Păpădie mă privea fix, vrând să vadă dacă înțeleg. Nu înțelegeam.

– Dom Dănuț, ascultă la mine, că ești om capabil. Cocoșata, în vreme ce eu o făceam, iar ea se gondola cu cracii pe umerii mei, pocnea în spatele meu cu degetele de la picioare !…

Aici pe fața lui Păpădie se înscrisese o oroare sacră. Și am văzut și am înțeles într-o străfulgerare pe chipul lui toate misterele antice, de la Eleusis pînă la orgiile bacantelor și sfintele taine ale lui Isis și Osiris. In puținele lui cuvinte, Păpădie îmi transmitea o experiență extatică, una din acelea, rare, care te izbesc cu fața în dușumea și te lasă mut, idiot, marcat pe vecie cu pecetea împerecherii sacre.

– Ce s-a întâmplat cu cocoșata? am întrebat.

A stat și s-a uitat o clipă lungă în gol.

– E îngropată la Eternitatea. A fost o treabă după revoluție cu blocurile și n-au mai ținut-o. A băut pînă i s-a spart ficatul. Dar eu știu că în seara aia, când a pocnit din degetele de la picioare pe umerii mei, ceva, așaaa… ne-a traversat.

In Păpădie am întâlnit primul om ce trăise o experiență mistică. Sacrul e greu –sau imposibil– de redus în vorbe. Sfînta Tereza din Avila dăduse capul pe spate, umflase buzele și se crăcise în fața unui înger cu lance aurită. Unii înnebunesc sau devin șamani. Alții ajung la azil… Păpădie se făcuse gangster într-o doară. Socrate, la rîndul lui, conversa cu un daimon, avand in acele momente o privire tîmpă și puține bale verzui. Logosul nu e bun cu noi și nici nu caută să fie… trebuie doar cules la timp, fără menajamente.