Am scris asta de mai jos pentru Revista 22, excedat de valul de minciuni în legătură cu “rezistența pasivă”, sau “rezistența prin cultură” la care s-ar fi dedat unii… E o minciună. Aia nu e rezistență, ci “complicitate pasivă”, iar cultură făceam și noi, cei care îndrăzniserăm să contestăm regimul…
Textul de mai jos a fost foarte criticat atunci când l-am publicat în 22 acum doi ani. Am fost acuzat de complezență și nostalgie… Sigur că lașii si turnatorii de atunci au interes să prezinte Securitatea într-o lumină mult mai fioroasă decât cea care emana din ea. Eu am scris doar despre ultimii ani, cei ai deceniului 80, nu despre reprimările violente ale protestelor muncitorești anterioare. Nu despre bestialitățile anilor 50… Nu, doar despre intelectualii ultimului deceniu al comunismului, cei care mințeau și când turnau.
Textul din 22 aici, urmat de prezentarea Grupului de la Iași scrisă de o ziaristă locală.
Povestea Grupului disident de la Iasi
de Emilia Chiscop
http://blog.ziaruldeiasi.ro/emilia-chiscop/povestea-grupului-disident-de-la-iasi/24/
——
Textul meu din Revista 22 :
Şi turnători, şi mincinoşi. Intelectualii români sub Ceauşescu sau cum se putea rezista în faţa Securităţii…
Oare toţi intelectualii au fost turnători ai Securităţii? Un observator din afară ar fi iertat dacă ar gândi asta, văzând valul de revelaţii privind colaborarea ascunsă a intelectualilor cu regimul comunist în care suntem înecaţi în ultima vreme. În acelaşi timp, el ar mai conchide şi că toţi turnătorii au fost, în realitate, … victime! Asta l-ar surprinde, probabil, cel mai tare pe observatorul din afară: mai mult decât faptul că un număr atât de mare de intelectuali îşi turnau josnic prietenii şi rudele, l-ar lăsa perplex faptul că astăzi majoritatea delatorilor se pretind cu neruşinare victime. În loc să se facă uitaţi şi să-şi rumege tăcuţi mişelia trecută, toţi ţipă că nu puteau face altfel şi că, de fapt, au suferit pârând.
–
Cenaclul Quasar
—
Aici mai intervine, desigur, şi un fel de spirit de castă. Astfel, atunci când poetul Ioan Es. Pop a admis că a colaborat cu Securitatea, unii dintre colegii şi prietenii lui l-au ridicat în slăvi pentru că a recunoscut asta înainte de Paşti, numind acest gest tardiv o „eliberare“ şi o „Golgotă“. Evident, nu avem aici decât o manevră retorică, magico-lingvistică, de escamotare a unei realităţi mult mai sordide. La fel, în faţa josniciei trecute a unui Breban sau a unui Groşan, casta sare imediat, invocând opera acestora.
Aceste laşe personaje, care au cauzat un rău durabil celor apropiaţi ce credeau în ei, mizează acum pe uitare şi pe ignoranţa noilor generaţii, pentru a-şi fabrica o aureolă de martiri. „Nu se putea altfel“, scâncesc ei, invocând brutalitatea şi atotputerea regimului şi a poliţiei secrete de atunci. Astfel, omul de la HotNews, Cristian Sima, se disculpă: „Eu am semnat bătut. Nu mi-e ruşine că n-am rezistat. Aş fi turnat-o şi pe mama, numai ca să ies viu“. O contraofensivă foarte abilă, în aparenţă. Ce mai poţi spune în faţa unei asemenea dezarmante sincerităţi?
Realitatea era însă cu totul alta. Ca intelectual care a fost hăituit, arestat şi interogat în mod repetat şi sistematic de Securitate, din 1983 şi până în 1988, an în care am părăsit România, ştiu la fel de bine ca toţi turnătorii mincinoşi cum se petreceau lucrurile. Adevărul este că, cel puţin în ultimul deceniu, cel al anilor 1980, Securitatea nu mai bătea niciun intelectual şi că era, în realitate, foarte simplu să rezişti. Trebuiau nervi solizi, desigur, o bună doză de umor şi o la fel de solidă şiră a spinării morală. [Cu excepția, desigur, a cazului lui Gheorghe Ursu, însa si acolo e revelator ca el a a fost denuntat de doua colege care ii citisera jurnalul…]
Pentru cei care doresc să afle mai multe despre cum se petreceau în practică urmărirea, arestările şi încercările de racolare, cartea lui Luca Piţu, Documentele antume ale «Grupului din Iaşi», este o lectură indispensabilă. Am făcut parte din acel grup, a cărui structură şi importanţă a fost de altfel exagerată, şi am fost unul dintre cei arestaţi de Securitate, pentru prima oară în primăvara lui 1983, alături de Dan Petrescu, Tereza Culianu, Luca Piţu, Al. Călinescu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi şi alţii.
Am refuzat orice fel de colaborare încă de la primul interogatoriu şi ulterior, după un straniu proces public organizat de Securitate în cadrul Universităţii ieşene, unde studiam la litere şi de unde s-a încercat să se obţină excluderea mea (cu complicitatea ruşinoasă a rectorului de atunci, actualul academician Viorel Barbu), am fost hărţuit în permanenţă, până la plecarea din ţară, în 1988.
Am rezistat, pentru că era uşor de rezistat. De asta le este ruşine astăzi chiar şi multora dintre cei care nu au turnat şi nu au colaborat, dar au tăcut mâlc. Până şi aceştia preferă să repete şi să facă să fie acceptat ca un adevăr istoric faptul că „nu se putea altfel“. Realitatea este însă foarte departe de asta.
Securitatea lui Ceauşescu nu era informatizată, nu era maşina mitică ce controla totul, cum e prezentată de foştii turnători. Securitatea nu funcţiona bine nici măcar intern, de pildă, nu colabora de la un judeţ la altul. Am descoperit din dosarul meu de urmărire că Securitatea din Buzău, condusă atunci de Ilie Merce, cel care avea să devină deputat PRM, nu colabora cu cea din Iaşi, care, la rândul ei, nu îi furniza acesteia informaţii. Din dosarul meu reiese că, atunci când am cerut un paşaport pentru a pleca din ţară, în 1988, Securitatea din Buzău a trebuit să trimită un ofiţer – cu foaie de drum, diurnă şi bani de hotel – la Iaşi, pentru a consulta dosarul meu de acolo…, iar respectivul ofiţer s-a întors practic cu mâinile goale. Cei din Iaşi îi furnizaseră colegului din Buzău foarte puţine lucruri. La fel, nici cei din Iaşi, nici cei din Buzău nu au transmis vreun fel de informaţii despre mine Securităţii din Constanţa, deşi toată lumea ştia că vara lucram ca ghid pentru turişti străini pe litoral.
Tot aşa, după ce am terminat facultatea şi am mai rămas patru ani în Iaşi, Securitatea ieşeană, care continua să mă aresteze sistematic, cel mai adesea prin intermediul miliţiei, sub pretextul neposedării unei permis de şedere în Iaşi, prefera în general să mă urce în primul tren de Buzău…, ştiind însă foarte bine că urmam să cobor la Paşcani şi că aveam să vin înapoi în aceeaşi zi. Bănuiesc că în documentele lor interne păstrau dovada că şi-au făcut datoria…, trimiţându-mă acasă, în alt judeţ.
Nimeni, dar absolut nimeni, dintre intelectualii arestaţi de Securitate în anii 1980 nu a fost brutalizat fizic de anchetatori.
Ameninţările, îmbierile şi propunerile de colaborare erau, desigur, dozate mai mult sau mai puţin savant, în funcţie de personalitatea şi inteligenţa ofiţerului care-i fusese repartizat fiecăruia (în cazul meu, deliciosul maior Bostan, care trimitea să fiu luat cu maşina de la biblioteca universitară din Iaşi pentru a mă aduce, cum spunea el, „la cafea“).
Este o mare minciună, în cazul intelectualilor anchetaţi de Securitate, a invoca presiuni fizice, minciună pe care, desigur, foştii ofiţeri ai Securităţii ar fi astăzi rău plasaţi să o conteste. Nu ei ar fi cei crezuţi.
Trebuiau, spuneam, nervi şi umor. În cazul meu, singurul moment în care acest maior Bostan, care s-a „ocupat“ de mine în permanenţă până în 1988, şi-a pierdut calmul şi a ridicat vocea a fost într-o dimineaţă (iniţial eram convocat zilnic la sediul Securităţii de pe dealul Copoului din Iaşi), când a intrat în camera interogatoriului şi m-a găsit citind. Luasem cu mine un roman poliţist francez. Îmi amintesc şi acum, era un San Antonio, iar el a găsit asta de o foarte mare obrăznicie, ceea ce probabil că şi era. M-a ameninţat ritualic cu trimiterea la Canal, după care s-a calmat şi mi-a spus că sunt un fraier că nu vreau să lucrez cu ei. „Un om ca tine, Dănuţule, ar ajunge general la noi“, ceea ce iarăşi era plauzibil, numai că eu aveam alte planuri.
Desigur, carierele celor anchetaţi erau în mod cert blocate. Viaţa putea însă continua şi fără a urca în carieră. Pentru a rămâne la cazul Grupului din Iaşi, Luca Piţu a fost lăsat lector la Facultatea de Litere din Iaşi, deşi era un critic pe faţă al regimului. Liviu Antonesei lucra la Centrul de Sociologie, fără a fi măcar membru de partid, cu toate că frecventa asiduu grupul de disidenţi din jurul lui Dan Petrescu. Mulţi dintre noi, cu excepţia notabilă a lui Dan Petrescu, am fost lăsaţi să publicăm mai departe în revistele studenţeşti Dialog şi Opinia, chiar şi după ce devenise de domeniul public că fuseserăm arestaţi şi anchetaţi. Luca Piţu ştia că nu va deveni niciodată profesor plin, iar alţii ştiau că nu vor avansa în carieră…, dar oare cariera e totul într-o lume bazată pe compromis şi duplicitate?
Eram, desigur, urmărit în permanenţă. Protestatarii fiind atât de puţini, regimul avea, într-adevăr, mari efective de agenţi, însă totuşi nu atât de mulţi încât să nu-i recunosc pe unii dintre ei după un timp. Unii agenţi ştiau că-i recunoscusem, dar nu le păsa. Nici mie. Ei îşi făceau treaba, eu îmi vedeam de ale mele. Pe unul mai bătrân, care mă urmărea pe stradă, l-am necăjit odată luând-o la fugă brusc şi făcându-l să fugă şi el după mine, extenuat. Am văzut pe faţa lui reproş: încălcam regulile jocului. Chiar nu era nevoie să fug. De un altul am scăpat în tramvai arătându-l cu degetul şi strigându-le celorlalţi călători că e un homosexual care se ţine după mine. I-am ţipat să înceteze. Am coborât la prima staţie şi el nu a îndrăznit, sub privirile oamenilor, să vină după mine.
Aşa funcţiona, în realitate, maşinăria represivă, iar cu puţin curaj, umor şi inventivitate, ea putea fi făcută să se blocheze. În ultimii ani ai regimului, ieşenii se delectau zilnic cu spectacolul gheretei cu miliţian din faţa casei lui Dan Petrescu, miliţian pus acolo pentru a descuraja vizitatorii, dar care nu putea însă să ne oprească pe noi, membrii Grupului, de a trece pe lângă el, intrând cu fruntea sus într-o casă pe care mulţi trecători nici nu îndrăzneau să o privească.
Când pretind, aşadar, că nu se putea altfel, foştii turnători mint. Mint astăzi, cum au minţit şi atunci. Ba chiar, am bănuiala supremă că poate minţeau chiar şi când turnau. //
—-
Dan Petrescu
Textul așa cum a apărut în Revista 22 :
Şi turnători, şi mincinoşi. Intelectualii români sub Ceauşescu sau cum se putea rezista în faţa Securităţii :
http://www.revista22.ro/350i-turnatori-si-mincinosi-intelectualii-romni-sub-ceausescu-sau-cum-se-putea-rezista-n-fata-securitatii-10686.html
… iar pentru mai multe despre adevarata istorie si despre membrii grupului :
Povestea Grupului disident de la Iasi
de Emilia Chiscop
http://blog.ziaruldeiasi.ro/emilia-chiscop/povestea-grupului-disident-de-la-iasi/24/
—-
18 Responses to Mințeau și când turnau : Intelectualii români sub Ceauşescu…
Gheorghe Ursu nu a fost ucis in bataie de Securitate?
Da, Gheorghe Ursu, intr-adevăr. Iar tortionarii si asasini au fost condamnati dupa revoluție. Sa nu uitam insa ca a fost denuntat de doua colege care ii citisera jurnalul…
http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/asasinii-dizidentului-gheorghe-ursu-nu-mai-fac-inchisoare-148760.html
Prin internari repetate si zeci de boli consemnate, de regula, de aceiasi doctori, fostul colonel de Militie, Tudor Stanica, condamnat pentru implicarea in omorarea lui Gheorghe Ursu, a obtinut de opt ori intreruperea executarii pedepsei, timp in care complicele Mihail Creanga a fost eliberat deja – relateaza agentia NewsIn.
Daca la inceput, judecatorii Curtii de Apel Bucuresti il lasau liber cate trei, patru sau sase luni, din octombrie 2006, Tudor Stanica face inchisoare de acasa si se prezinta o data pe an, la instanta, pentru o noua intrerupere, la recomandarea unei comisii de medici a Institutului National de Medicina Legala (INML). Bolile de care sufera fostul militian sunt dintre cele mai grave, acesta suferind de cancer de ani buni. Curios este insa faptul ca, potrivit actelor medicale de la dosar, la data de 11 octombrie 2007, Stanica avea 176 centimetri si 87 de kilograme, iar un an mai tarziu, la aceeasi inaltime, avea 92 de kilograme. Din condamnarea de 10 ani de inchisoare, Tudor Stanica a stat inchis doar un an si doua luni, ulterior, fiind eliberat pe motive medicale.
Potrivit penultimei cereri de intrerupere a pedepsei adresata instantei, pacientul Stanica, in varsta de 69 de ani, sufera de “tumoare vezicala Pt1G2 si tumoare uretra prostatica Pt1G2, operate endoscopic, polichimiotratate, bifiditate pieloureterala stanga, determinari secundare hepatice”, se arata in cererea de intrerupere a pedepsei. Adica acelasi diagnostic pus in 2004, cand i-a fost intrerupta prima oara pedeapsa din motive medicale. Atunci, fostul militian ar fi facut si sase serii de chimioterapie, care apar, ulterior, in toate adeverintele medicale eliberate pe numele sau.
La psihiatrie, pe motiv de insomnii mixte si diminuarea apetitului alimentar
Tehnica lui Tudor Stanica de a scapa de inchisoare este simpla: se interneaza de cateva ori pe an la psihiatrie si intr-o sectie de oncologie. Potrivit actelor depuse la dosar, fostul militian s-a internat 5 zile, in iulie 2007, la Spitalul Fundeni apoi la Spitalul de urgenta “Sf. Ioan”. Biletul de iesire din spital semnat de dr. Lorena Harbuz arata ca Stanica sufera de neoplasm vezical operat endoscopic (in 2004), a fost tratat citostatic, ca are metastaze hepatice si posibil pulmonare, chist renal, sudera de tulburare nevrotica depresiva, este subponderal, stare generala alterata si tegumente palide.
Pentru a impresiona instanta, Stanica merge si la psihiatru, deoarece sufera de “insomnii mixte si diminuarea apetitului alimentar”,asa cum se arata in motivele prezentarii la spital in luna martie 2007. Fostul colonel arata ca “am avut pierderi de memorie, nu am recunoscut copiii, am ganduri negre, stare proasta, iritabilitate, insomnii mixte etc”, potrivit actelor de la dosar. Un medic de la Spitalul clinic de psihiatrie “Prof. Dr. Alex. Obregia” arata ca asasinul moral a disidentului Gheorghe Ursu nu prea are chef de vorba si concluzioneaza: “relatarea este insotita de dispozitie depresiva si preocupari pentru aspectele negative ale existentei”.
In urma unei expertize cerute de judecatori pentru a stabili daca cel condamnat poate sta in inchisoare, un alt medic, de data acesta de la Institutul National de Medicina Legala, arata urmatoarele: “nu poate numara corect, invers, de la 100, din 7 in 7, nu-si recunoaste greselile de calcul”, “cuvantul lume il spune invers, emul”, “denumeste unele obiecte prin functia lor (ex. breloc-de tinut cheile; ceas-mecanism)”, “idei si gesturi suicidare. Afirmativ nu s-a sinucis pentru a proteja familia”, arata in insemnarile sale, dr. Gabriela Costea, medic primar psihiatric. Presedintele comisiei de medici care a recomandat instantei ca Tudor Stanica sa nu stea la inchisoare pentru urmatorul an a fost medicul Valentin Iftenie, de la INML.
Totusi, in aceste conditii, Tudor Stanica a acordat, pe 3 iulie 2007, un amplu interviu ziarului “Cotidianul”, fara lasa sa se inteleaga ca ar avea probleme psihice.
O noua internare si aceeasi “dispozitie depresiva severa” si “scaderea placerii”
In septembrie 2008, Stanica face o noua cerere la Curtea de Apel Bucuresti pentru intreruperea pedepsei la care a fost condamnat, in anul 2003, pentru instigare la omor calificat. Aduce dovezi ca este bolnav, un bilet de iesire din spital, din care rezulta ca a stat internat 11 zile la psihiatrie. O “informare” scrisa de mana si parafata dr. Laurentia Minea, medic curant, arata ca “pacientul dv. Tudor Stanica este in tratament la IOB cu FO 54741/2005”. La recomandari, medicul Minea scrie: “continua tratament citostatic pe perioada nedeterminata si ramane in urmarire pentru tratament oncologic”, hartia respectiva fiind datata 2 noiembrie 2008, in conditiile in care Stanica nu a mai facut citostatice din 2004.
La o alta examinare psihologica din august 2008 de la INML, la rubrica motivele prezentarii este trecut urmatorul motiv: “dispozitie depresiva severa, scaderea marcanta a interesului si a placerii”.
Concluziile noului raport de expertiza legala, completat la data de 14 noiembrie 2008 enumera bolile lui Stanica: tulburare cognitiva organica mediu severa, disfunctie cerebrala lezionala, tulburare afectiva depresiva, hipertensiune arteriala, accident vascular cerebral ischemic tranzitor, neoplasm de vezica urinara si prostatica, presedintele comisiei de medici de la INML fiind acelasi dr. Valentin Iftenie.
Andrei Ursu a facut plangere penala impotriva medicului Iftene
Fiul lui Gheorghe Ursu, Andrei, a declarat, pentru NewsIn, ca nu intelege cum acest medic este, in continuare, desemnat de INML pentru a face expertize medicale “ucigasului moral” al tatalui sau, in conditiile in care a facut plangere penala impotriva sa, plangere care a stat ani intregi prin fisetele unor politisti, dosarul fiind inchis de procurorii Parchetului General. Potrivit lui Andrei Ursu, Iftenie a redactat un preraport medical unde s-a antepronuntat pentru eliberarea lui Stanica, fara nicio baza legala. Cu cinci luni inainte de a se emite un document oficial din partea INML, in mai 2005, medicul amintit a facut din proprie initiativa un raport favorabil fostului colonel, fara a fi solicitat de instanta Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care judeca cererea de revizuire a condamnarii depusa de Stanica. ” De remarcat este si faptul ca bolile si eliberarile lui Stanica din ultimii 2 ani au fost pe baze psihiatrice. Se pare ca a renuntat la diagnosticul grav de cancer – poate si pentru ca, daca ar fi fost sa fie crezute certificatele respective metastaze multiple la ficat, plamani, osoase ar fi trebuit sa fi murit demult”, a declarat, pentru NewsIn, Andrei Ursu.
Complicii lui Stanica au fost eliberati
In acelasi timp, colegul lui Stanica, condamnat pentru aceleasi fapte, a iesit deja din inchisoare. “Creanga Mihai a fost eliberat conditionat din penitenciarul Rahova la data de 7 mai 2008”, a declarat pentru NewsIn, directorul Administratiei Nationale a Penitenciarelor, Ioan Bala. Creanga a fost adjunct al arestului Militiei de pe Calea Rahovei si a iesit din inchisoare dupa nici cinci ani de detentie.
In luna mai 2008, Marian Clita, cel care l-a omorat in bataie pe disidentul Gheorghe Ursu in urma cu 23 de ani, a fost eliberat conditionat pentru buna purtare. Cererea de eliberare conditionata a lui Clita a fost admisa de judecatori la data de 14 mai 2008.
Quasar … E vorba de grupul sf-ist?
Da. Al nostru, da… Vezi acolo fondatorii, Dan Merișca și Sorin Antohi… Eu am venit mai târziu… Sînt ăla din mijloc, care tocmai dăduse de băut.
cine este acel “mare intelectual bucurestean”?
Opinia Studențească scotea celebrele suplimente de 1 aprilie?
Nu îmi aduc foarte bine aminte, eram în școala generală pe atunci. Stiu că circulau trase la xerox.
Una dintre ele era cu inscripțiile de pe un fragment al unei presupuse nave extraterestre, fragment excavat accidental.
Da, scoteam multe din astea… Dar si fanzinul de literatura SF al clubului Quasar, tot xeroxat, cu texte proprii, traduceri si BD-uri…
Astea ajungeau mai greu in Bacău iar SF era și la liber. Mai mare trecere la părinți aveau “Orizonturi Roșii” și “Orgolii”.
Marele intelectual bucureştean era Mai Ştiutorul? Ai perfectă dreptate în ceea ce spui, am trăit aceleaşi vremuri şi au existat presiuni şi asupra mea. Am fost chemat la Lup Ţepelea, securistul Universităţii Timişoara. Am refuzat şi nu m-a bătut nimeni, nu mi s-au smuls unghiile. Da, se putea rezista, fără probleme.
[…] anii 1980, Securitatea nu mai bătea intelectuali, ca să-i umfle rândurile. Deci, cine spune că “Nu se putea altfel”, fie minte, fine […]
Pute(a)ti face mai mult? Am 39 de ani si abia descopar, oripilat, ororile adevarate ale regimului – statul la coada, reationalizarea alimentelor si a energiei electrice de atunci, acum mi se par parfum… Pute(a)ti, dupa 1989 sa faceti niste denunturi penale, impotriva celor care au ajuns din tortionari deputati? Considerati ca n-are rost, ca este crestinesc sa-i iertati si sa-i lasati la mila Domnului? Intreb cu toata sinceritatea, pentru ca ma intreb pe mine… eu ce-as fi facut, ce as face? Multumesc pentru ca am ocazia sa (re)citesc, sa (re)descopar idei provenind direct de la sursa, autentice, fie ele si subiective.
Dacă ai fi citit cu atenţie blogul şi mai ales poveştile din Cecenia şi Afganistan, ai fi realizat că îi pui întrebarea unui om care se străduieşte să demonstreze cât de proşti şi limitaţi în tot ce nu ţine de pregătirea lor de bază sunt majoritatea oamenilor (proşti şi limitaţi provenind din mediul jurnalistic, armată, servicii, diplomaţie etc).
“De ce nu folosim braţul legii împotriva foştilor torţionari” sună la fel ca “n-au pâine? şi atunci de ce nu vor să mănânce cozonac?”
Da.
Vorbesc din perspectiva celui care n-a turnat niciodată.
1. Aveam amîndoi vreo 8-9 ani și, mergînd într-una din zile împreună spre școală, m-am dat în eroarea de-a face un joc de cuvinte. Pe strada pe care treceam era un atelier numit Foto rapid, iar eu i-am spus prietenului, chicotind conspirativ fute-o rapid. În aceeași zi a știut și învățătoarea, iar pe seară, printr-un telefon, și mamă-mea. A fost momentul în care cu aceeași putere și cu aceeași indiferență a vîrstei mele mi-a devenit urît faptul de-a pîrî pe cineva. (Retrospectiv privind apoi, cred că a fost și momentul în care, într-o formă secretă și mie, am fost dăruit cu privilegiul de-a transforma răul suferit din partea cuiva în dorință mereu împlinită de-a nu face intenționat rău altcuiva și de-a nu intra în marea clasă a celor care repetă mereu și mereu aceleași greșeli.)
2. Printr-a XI-a, indignat de tipicul articolelor din gazeta de perete a clasei, m-am apucat eu să scriu dintr-o perspectivă ușor revoluționară despre realitatea pe care o percepeam. Scriam exact în măsura de cuvinte a paragrafului de mai sus, fiindcă atît îmi îngăduia locul. Am făcut asta timp de vreo 3 luni, într-un ritm de 3 articole săptămânale pînă ce, punct culminant, am remarcat că intelectualii ce îi cunoscusem păreau prea puțin dispuși să se țină de acele valori (adevărul, frumosul, iubirea…) pe care le și proclamau și în care eu, la nivelul meu, credeam. Răbdarea dirigintelui a încetat și într-o seară, din frică pentru sine și pentru mine, mamă-mea mi-a zis că nu vrea să crească un monstru, adică unu care gîndește rău împotriva ordinii existente. Așadar, atunci, prin 77-78, am început războiul meu de independență și rece împotriva a ce era. (Retrospectiv privind apoi, a fost și momentul în care am căpătat înțelepciunea de-a nu purta semne exterioare, haine, insigne, cuvinte, ale atitudinii interioare de gică-contra pe care o cultiv.)
3. În patru ani de liceu am format împreună cu alții un grup de obraznici ai clasei, un grup de forță odată ce, de cîte ori se întîmpla ceva neregulat în clasă ori în liceu, eram primii interogați și tunși zero. Mai spre sfîrșitul clasei a XII-a, am aflat că unul dintre noi, cu porecla Kit, ne turnase sistematic pe noi ceilalți, în cei 4 ani, dirigintelui. Așa că luarăm hotărîrea și într-o pauză, cînd ne-am dus la fumat pe străduța din spatele liceului, i-am spus lui Kit ce aflasem și că pedeapsa era ca să-i dăm fiecare un pumn sănătos. Kit s-a înroșit și a protestat vag, dar a rezistat cu stoicism loviturilor noastre, după care ne-am continuat prietenia. (Retrospectiv privind apoi, am căpătat privilegiul de-a considera că pedeapsă dată înseamnă vinovăție anulată și că imediat pedepsei trebuie să-i demonstrez prietenie celui care ca și mine, inconștient, s-a considerat de partea adevărului, iar conștient, s-a iertat totdeauna.)
4. A fost că prin anul II de facultate m-am trezit la un nou orizont care m-a absorbit cu totul. Deși trăiam aceeași realitate și auzeam aceleași cuvinte (eram sensibil la ce spuneau toți anti-contra), rezonam cu ceva mai exotic, astfel că interdicțiile, foamea, frigul rezolvate cu surogate nu mă chemau pe nici un fel de baricade sau, cu mult mai precis spus, nu pe baricadele celorlați, indiferent de erau pro sau contra. În anul III, aveam să descopăr într-o dimineață că iubirea mea pentru Orient era periculoasă, deși la întîlnirea amicală pe care am avut-o cu un tovarăș în biblioteca de limbi străine nu mi s-a pomenit nimic de asta, ci despre avantajele și dezavantajele implicării și neimplicării de partea securității, însă totul într-un mod voalat. Ca și bărbatul îmbrăcat într-un balonzaidăr cafea-cu-lapte, am fost politicos în exprimare: cînd după preliminarii mi s-a cerut să spun ce și cum de prin grupa mea, i-am răspuns că pentru asta ar trebui să am simțul microscopic detaliilor, un simț care mie îmi lipsește și că n-aș face o treabă de calitate. Surprinzînd sau nu opoziția mea, ori fiindcă era de datoria lui să insiste, tovarășul-gradul a încercat iar să mă convingă. Atunci i-am dat ca răspuns istoria despre Kit, prietenul turnător, încheind cu cea mai clară morală cum că mie nu-mi place să fac asta. Eu cel puțin nu am surprins mai apoi consecința refuzului meu.(Retrospectiv privind apoi, cred că am dobândit privilegiul de-a nu fi atras în istorie, adică de-a nu fi pionul, cu bună știință, al altcuiva care va fi fără preget dispus să mă sacrifice fie în fața conștiinței mele mai înalte, fie în fața intereselor celor mai mundane.)
5. Prietenul turnător, adică omul cu un defect, este și el un om condus de propria fire, un cetățean subjugat de istorie. Circumstanțele atenuante pe care i le acord (asta neînsemnînd că nu merită un pumn adevărat) vin din observarea parșiveniei cu care statul, sistemul, regimul mută la dreapta sau la stînga țărușii-gardul a ce este legiuit și nelegiuit. Mă refer și la Istorie și la istorie. Legiuitul comunicator de ieri, S.A., un buda cu chip de pesta, este nelegiuitul turnător de azi tot așa cum fraudulentul de azi va fi mîine, după mutarea reperelor, stimabilul director de bancă. În virtutea acestora zise, mă gîndesc cu umor (și simpatie neumană) că turnătorul ar trebui, în fața unei instanțe transistorice, să ceară daune morale pentru a fi devenit vinovat peste noapte și pentru a fi fost chinuit de remușcări pînă la ceasul mărturisirii. Mai grav tratînd faptul, cred că e doar o diferență de etaje între cel care te omoară pe ascuns pentru gropi comune și cel care te împinge în hăul unui dosar secret, ținînduși mîna pe după umerii noștri ca și cum am mai fi încă vii.
Da, cu mențiunea că, după mine, turnătorul prieten e mult mai odios decât securistul oficial, de care știai să te ferești dacă doreai.
[…] Săptămîna trecută, Dan Alexe a scris un material despre turnătorii din vremea lui Ceaşescu. În stilul caracteristic al autorului, (Dan Alexe nu scrie dacă nu are nimic de adus nou într-o chestiune anume) materialul aduce o lumină puţin diferită asupra colaborării cu Securitatea din anii ’80 şi sînt convins că materialul l-a făcut mai puţin simpatic în anumite cercuri. Una din concluziile articolului este că puteai face faţă Securităţii dacă aveai nervii tari şi niţică inteligenţă. Simţul umorului nu strica nici el. Articolul poate fi citit aici. […]
Cazul George Vulturescu
Viorel Rogoz a zis:
Un cuplu de securisti pe care C.N.S.A.S-ul nu mi l-a deconspirat prompt. Se numesc George Vulturescu (in acte Gheorghe Pop-Silaghi) si Claudia Vulturescu (colonela de Securitate). A cerut si Uniunea Scriitorilor, oficial, sa se comunice care este identitatea delatorului “S3”. L-am descoperit cu oroare in Dosarul de Urmarire Informativa, criptat ‘Poetul”, deschis de Securitate poetului Radu Ulmeanu. Prieteni ai turnatorului , pe care l-am idenificat ca sursa “S3’-(Vulturescu!), mi-au cerut să justific afirmațiile în legătură cu activitatea securistică a familiei Vulturescu. Aduc câteva detalii (nu toate!), reproducând dialogul cu Radu Cenan, pe care l-am purtat pe blogul unui distins intelectual, Liviu Ioan Stoiciu.
Radu Cenan
aprilie 23rd, 2011 at 12:35
Am citit şi eu dezvălurile din “Acolada”, referitoare la sotia lui Vulturescu. Femeia e insa mai respectabilă decât liota de turnători devoalată recent, iar Vulturescu e chiar un poet autentic, un excelent director de revistă şi un om de onoare. Să nu exagerăm, domnilor!
Viorel Rogoz
aprilie 26th, 2011 at 14:09
Claudia Vulturescu a lucrat la Departamentul “S”(sef col.Mircea Irimia, cu indicativul “S1″) unde i-au facut de petrecanie profesorului Ioan Ternaru (dupa o suita de anchete, intr-o zi, l-au ridicat pe OM de acasa si l-au dus…E dus si azi…Era in 1984. De l-ar fi lasat printre cei vii, avea timp suficient sa se intoarca. Doar ca DRUMUL SPRE UNITATEA DOAMNEI VULTURESCU A FOST UNUL FĂR’ DE INTOARCERE. Onorabilă doamnă, doamna asta Vulturescu, nu-i asa , Radu Cenan?)
Deci, doamna Vulturescu a avut, in indicativ un « S ». Iar, in dosarul lui Radu Ulmeanu, apare ca turnator « S3 ». Acesta a fost utilizat cu aprobarea sefului Securitatii. Ori, se stie, membrii familiilor de securist erau folositi doar cu aprobarea comandantului. Aici, e dator George Vulturescu sa faca lumina. Ar putea si el sa-si puna cenusa in cap si sa spuna, ca altii, ca asa au fost vremurile. Prietenii, oricum, l-au iertat. Din moment ce fac interventii sa nu-i mai pun numele in « Acolada ».
• Radu Cenan
aprilie 26th, 2011 at 14:47
Cat i-am cunoscut eu, familia Vulturescu e una onorabila. Ca om de cultura G. Vulturescu e un poet stralucit, care tine in viata o publicatie excelenta, Poesis. Ca e sapat pe plan local de tot soiul de invidiosi, asta nu e decat ceva traditional spiritului mioritic. Domnul Rogoz ca oenolog si folckorist ar trebui sa stie mai bine povestea cu cei trei pacurarei.
• Viorel Rogoz
aprilie 26th, 2011 at 20:24
O stiu si cu cei doi Vulturei…Mie cel mai mult imi place poetul cand tine discursuri publice…”Asa deci”…”nu-i asa?” …”asa “…Discutăm altundeva. Eu sunt unul dintre cei care l-au sustinut pe fostul culturnic-metodist, in ’90, la atestarea pe post, cand fostul meu coleg Corneliu Balla a pus problema eliminarii sotului de Securistă din Sistem (“Sistemul Culturii!”). “Poesisul” a fost argumentul forte pe care l-am adus atunci. Numai ca, intre timp, am descoperit dosarele de la CNSAS, CEALALTA FATA A FAMILIEI PE CARE Dv. O CONSIDERATI “una onorabila”. Am descoperit ca, in Institutia ONORABILEI DOAMNE VULTURESCU , profesorul osan, autor de scrisori impotriva lui Ceausescu, pe nume Ternaru, a fost adus la Biroul “S”, (“onorabilul” loc de munca al aceleiasi doamne), intr-o noapte a anului 1984, cu ajutorul patriotilor de acolo, și incă nu s-a intors la copii si la nevasta. S-o fi inaltat la Ceruri…Pentru astfel de fapte minunate, propun ca onorabilei doamne sa i se ridice o statuie.. Iti sugerez sa initiezi in acest sens o colecta publica..Mai sunt oameni ca dumneata care vor fi onorati s-o transpuna, pe admirabila ofitera, in bronz, marmura sau granit… Iti mai recomand, asta numai dumitale care esti un admirator al poetului, sa citesti Acolada nr. 4 / 2011 (vezi. pag.20-21 : “George Vulturescu-un voluptuos al penisului captiv”.Vei vedea cât de Sus poate coborî un mic geniu care, vorba dumitale, “strălucește” în literatură..Cred ca Manolescu nu mai doarme noptile de necaz că a omis să-i dedice un capitol în a sa “Istorie…”.) P.S.- Cu invidia n-am niciun fel de raporturi. Am plecat la Baia-Mare in clipa cand au venit la cârmă tot felul de fesenisti, peremistiti, peuneristi. In ciuda faptului ca m-au inaintat in inaltul grad de director peste întreaga “Cultură”( fara sa-mi ceara consimtamantul!). Am lasat onorabila functie fostilor activisti…Desi, sub ministeriatul Plesu-Andor, initiasem cateva proiecte… De anvergură…
Viorel Rogoz
Un P.S- in « Acolada », nr. 5 / 2011, referitor la apararea cuplului Vulturescu : Un oarecare LASZLO ALEXANDRU, ale cărui conferinte ştiintifice (vezi festivalul ≪FIRE DE TORT!≫) sunt foarte apreciate de minerii din Rodna (după cum am aflat in timp ce derulam o anchetă etnologică de teren), intervine, pe internet, cu o filipică ambiguă, dar care se vrea o caldă strangere de mană, duioasă imbărbătare adusă Familiei Vulturescu, aflată in grea suferintă, după ce partea bărbătească a insolitului melanj mitoman şi-a adjudecat titlul de Pinocchio – prin inventarea unui dezonorant penis captiv cu a cărui demantelare, in ultima vreme, poetul născut pe aliniamentul mitic Nord-Vest —> Nord-Est (secondat de securista lui colonelă) s-a afirmat. Iată-l pe vanătorul de sconcşi, amirosind pestilentele desfundate, in editie princeps, de revista „POESIS”: ≪P.S. Nu lipsesc miasmele de latrină din această revistă impodobită ca pomul de Crăciun.
Un oarecare Viorel Rogoz işi intitulează „dezvăluirile” despre un poet concitadin şi sotia acestuia: George Vulturescu – un voluptuos al penisului captiv (p. 20-21). Cine zice – aşa să i se-arate!≫ (vedeti, dacă mai apucati şi dacă vă descurcati, revista crepusculară „Tribuna”, in editie populară online!). E de mirare că a-vidul de publicitate Laszlo işi incheie maledictia cu o anatemă prevestitoare: „Cine zice – aşa să i se-arate!” Păi, George Vulturescu zice, intr-un „J’ACCUSE!” furibund in urma căruia a ieşit cu revista pătată. Şi nici obrazul, atat cat mai are, nu mai exprimă o figură intrutotul imaculată… Aşteptăm siderati deconspirarea de către C.N.S.A.S. a sursei S3 din D.U.I.«POETUL», o bubă malignizată, pritocită de Institutia Răufamată a securistei-sotii, unui fioros duşman al Poporului:Radu Ulmeanu
Răspunde · Îmi place · Urmăreşte postarea · acum 14 ore
Marcel Papuci
In tara asta, turnatorii sunt “cetateni de onoare”.
Doi turnatori sunt propusi sa li se acorde titlul de “om al anului 2012″. Unul, Rudolf Fatyol, este directorul Filarmonicii din Satu-Mare si a turnat de a stins. Al doilea , George Vulturescu, este in lucru la C.N.S.A.S. ca turnator sub numele de cod “S3″ si, scrie presa, a turnat cu aprobare speciala deoarece sotia i-a fost colonel de securitate la Baia Mare. Turna sistematic un poet din Maramures care semneaza Radu Ulmeanu.