Am aflat cu oroare (si nu stiu dacã sã cred asta) ca sub influența noii ortografii mulți din ipochimenii de azi, de toate vîrstele, au inceput sa pronunte dizgratios sunt (eu sunt pentru eu sînt, ei sunt pentru ei sînt) cu U, la pers. I singular si III pl. a verbului a fi. Se pare ca acum se pronunta cu guriţa strînsă intr-un cerculet cum e cel pe care francezii il numesc sugestiv “cul de poule” (tîrtița găinii), aproximativ in aceeași poziție in care se regăsesc buzele cînd aceleași persoane spun “mule” (adică scoici, midii: suuunt de acord sã mîncămmuuule)…
Fãcînd eu remarca nevinovată ca dintotdeauna s-a pronuntat “sînt”, cu î strãmosesc, ca doar se vede asta la cronicari, întrucît ei scriau fonetic cu litere slavone, si se mai stie cã se pronunţã sînt si din limba vorbita pina in 1989 de noi toti, milioane de oameni, mi s-a răspuns -si nu o dată- ca sunt eu un frustrat si că sunt se spune si s-a spus intotdeauna, cã asa era în latinã.
Buuun… Pe cei cu gurița ca tîrtița care spun suuunt ii rog sa-si rezolve singuri dilemele in fața lui Eminescu si a intregii mase de atestari scrise ale limbii române pînã la lovitura de stat data de Eugen Simion si ai sai, cind acesti pirati cu agenda ascunsa au convins Academia sa adopte reforma ortografiei doar ca sa semene scrisul nostru de azi mai mult cu cel interbelic si -cine stie?- sa ne apropie de monarhie, etc… (E revelator de altfel ca atunci cind au venit talibanii cu reforma ortografiei in stil interbelic, cei care s-au opus -în zadar- au fost academicienii „stiintifici“, fizicienii si chimistii, oameni cu multa logica.)
Cãci Eminescu zice (si nu doar o data) :
„Căzuţi în cap sînt ochii, c-un zîmbet trist şi sfînt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sînt“…
Acuma… hai sa vedem cum iese cu rimele astea… ori e sfînt si sînt, ori e sfunt si sunt…
Rahatul lor de reforma academica a facut ca î sã se scrie acum in trei feluri : î – initial si final;â in interiorul cuvîntului; –u– în singurul cuvînt sunt (care altminteri trebuia scris sânt, cum o si fac unii oameni simpli, însã care urmeaza logica). Rahatul de reforma nici macar nu ne împacã cu etimologia latinã, pentru ca daca e adevarat ca „pâine“ si „câine“ arata mai mult asa a panis si canis (de parcã era nevoie), in schimb „a râde“ ne trimite la dracu‘, caci verbul latin era cu –i- : ridere, nu radere, care e alt verb, si asa mai departe in jumatate din cazuri… ne mai trebuia si un sunt pentru sînt, ca sa-i aud acum pe copii (punã nâ-i plesnesc) cã pronuntã pãmunt si sfunt, ca sã rimeze cu sunt…
Cf. mai multe depre asta in :
Mult e dulce si apoasă : despre reforma ortografiei…
… unde vedem că departe de a avea convenții (orto)grafice fonetice, cum am fost învățați, româna amestecă de fapt neîndemânatec fonetica si etimologia.
Oameni e pronunțat [uameni], dar s-a păstrat în scris O de la om (italiana scrie insã fonetic uomo si uomini); ea e pronunțat [ ia ], el e pronunțat [iel ], iar dacă s-ar fi păstrat convenția, moștenită din slavonă, prin care orice E inițial se pronunță ie, ar fi trebuit să scriem epure (pronuntat [iepure]). Așa, însă, avem două grafii la inițială pentru același diftong, întrucât e -cu excepția neologismelor precum eră sau epocă– se pronunță la inițială intotdeauna [ie]: el era se pronunță, în gura oamenilor întregi la minte, [iel iera].
Mai multe, așadar, aici:
… Inclusiv cu o propunere, dupa ce E. Simion ne-a procopsit cu 3 litere pentru același sunet : î la început și sfîrșit de cuvînt, â în mijloc și U in singura formă verbală „sunt“… Cică e mai etimologic asa, pentru că câine, pâine seamănă mai mult cu lat. cane, pane…
Așa că, hai atunci să o facem etimologică pînă la capăt, cu î sau â în funcție de dacă în latină era i sau a, nu în funcție de poziția sunetului în cuvînt… Atunci să vedeți ce-o să ne amuzăm la TV și în ziare.
——————-
9 Responses to Eminescu e un sfunt / Cum nu-i altul pe pãmunt…
o mică completare:
trecerea la „sunt” a fost reglementată prin Hotărârea Prezidiului Academiei Române privind modul de aplicare a hotărârii de revenire la „â” și „sunt” în grafia limbii române, publicată în Monitorul Oficial 59/1993 și disponibilă aici: http://wiki.civvic.ro/wiki/Monitorul_Oficial_59/1993.
oricine poate vedea că acel act normativ privește NUMAI GRAFIA, fără nicio referire la pronunție.
deci pronunția trebuie să fie cea veche.
De data asta sint total de acord cu dumneavoastra. Cat despre cat de rau poate fi cu trei feluri de a scrie i, eu traiesc in Grecia. Credeti-ma, va spun din suflet, e loc de mult mai rau.
Când s-a făcut schimbarea asta absolut idioată, traduceam pentru o editură. Şi am scris cu “î” nu cu “â”, nervos şi hotărât să rezist. Nu mi s-a zis nimic. Apoi am aflat că, la editură, o persoană trebuia să “corecteze” după mine tot. Mi-am dat seama că editura nu avea ce face. Era hotărârea unui grup de indivizi care nu ştiau cum să-şi mai dea aere de reformatorii şi patrioţii lu’ peşte oceanic congelat. Şi, de dragul bietului “corector al ereticilor” de la editura cu pricina, am cedat. Pentru că nu te pui cu proştii (reformatorii, de). Ei nu cedează. Cel mai deştept cedează. N-aţi văzut? ŞI ISUS A CEDAT ÎN FAŢA PROŞTILOR! Şi eu cine sunt? Ce voi face scriind cu “î”? Nimic. Voi fi o relcvă, o enclăviţă anonimă. O problemă mai gravă decât “î” şi “sunt” este scrierea fără diacritice. Chiar şi articolul de faţă – cu care sunt TOTAL de acord – are diacritice doar cât să nu se poate zice că scriem în italiană sau altceva. A, şi încă ceva: Mi se pare o oroare să scriu “nicio”. Hai să scriem atunci “subun deal”, nu? dacă ziariştii sunt agramaţi şi scriu articole fără să mai apese spacebar – că sunt prea grăbiţi – de ce să-i aprobe Academia? A, aşa e. Academia e aia cu reformatorii la noi…
Iti impartasesc intru totul durerea… Diacriticele mele incomplete vin din graba si din faptul ca traiesc in Belgia, tin blogul asta episodic, ma bazez pe umor si bunavointa si pe convingerea anticipata a cititorilor ca daca as lucra la o editura as fi riguros… Uneori scriu de pe o tableta, alteori de pe un telefon… Ce conteaza, cred, e rigoarea si coerenta, nu redarea grafica imediata, explicita… Iar in privinta lui “nicio”/”niciun” : daca ai fi citit textul celalalt al meu despre ortografie, la care fac trimitere, ai fi vazut urmatoarele:
Din noile convenții nu accept fără rezervă decît nicio scris legat; e mai logic si coerent decît nici o. Din moment ce vreo (vre o) se scria deja legat, logica elementară era ca și nici o să se scrie tot legat.
Ar mai fi util de explicat de către onor Academie cum s-o fi ajuns de la cultul “sunt” la popularul “îs”.
de acord deplin…cu mentiunea rolului lui draganescu, mihai draganescu, seful efemer al Academiei, care a sustinut prostia cu â in loc de î…eu scriu la tabla ,in clasa , cu î, si tinerii, c’asa au invatat la scoala, se uita ciudat, imi maireproseaza, si incerc sa-i fac sa inteleaga, dar e tirziu, raul a fost facut, si acum pare normal….
DOOM2 zice că sunt se pronunță cum se scrie. Sînt atîț de cretini încît schimba și pronunția cuvintelor străine (whisky nu se pronunță ca în engleză ci ca „pui schi” fără p-ul inițial)…
Sunt brazilian si cunosc limba romana asa cum un strain o cunoaste. Dar pentru mine a\ fost binevenita “â”! Acum pot citi considerând, pâine, cânine, cânt si asa mai departe, la fel ca in portugueza, spaniola, italiana… considerando, pan, cane, canto e daí por diante. Asteptand sa mananc painea!
A se citi și polemicile mele cu diverși pe tema în cauză în „România literară”. Desprea aceasta am tratat și-n serialul meu „Să respectăm limba română este o elementară dovadă de patriotism! (6)” unde reiau articolul meu din volumul „Perspective critice” (2005). Îl redau aici pentru cei interesați:
Am primit prin e-mail de la un om prețuit fraza-îndemn: „Ma intereseaza argumentele pentru care nu sinteti de acord cu sunteti si celelalte !“
Semnalîndu-i erorile fără comentarii, ci doar prin marcarea lor cu galben (pentru cititorii mei receptivi la esența demersului de față este și o invitație de a-și explica natura acestor greșeli. Promit să revin într-un articol dacă se vor ivi cumva dificultăți), trec la argumentarea filologică – etimologică, fonetică –, de logică și de bun simț cerută.
Solicitat, în repetate rînduri, să ne pronunţăm asupra scrierii actuale, ne am comunicat răspicat punctul de vedere, în calitate de filolog şi de profesor de limba şi literatura română. De aici tonul polemic al consideraţiilor următoare, date şi publicităţii .
Prin 1872, cînd se pusese problema scrierii în româneşte, Titu Maiorescu avusese o intervenţie de pomină. Cum la noi istoria se repetă, situaţia actuală putîndu se recunoaşte ca într o oglindă în cea de atunci, reproducem aici un pasaj mai amplu: Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiunii pe care înşii şi o atribuiesc? Întrebările limbistice şi ortografice se hotărăsc în acel areopag al ştiinţei prin votare: se ridică mîna pentru sau contra unei propuneri şi majoritatea părerilor hotărăşte. E dar lucru firesc să ne întrebăm dacă majoritatea e competentă pentru această hotărîre. Toţi membrii votanţi ai Academiei s au pus să studieze limbistica? Sunt „în curentul“ ideilor europene în acestă privinţă?… Pentru cei ce cunosc membrii şi lucrările Societăţii academice răspunsul este neîndoios. O minoritate de specialişti se află acolo, marea majoritate votează fără a şi da osteneala ca să şi dobîndească ştiinţa trebuincioasă pentru votul ce l dau şi pentru locul ce l ocupă… Academicii şi au arogat autoritatea de a pronunţa cum ar trebui să fie limba şi scrierea şi au început a tortura ortografia şi cuvîntarea… Dar dacă majoritatea membrilor Academiei era în stare să facă serviciul modest, însă foarte important, al unor culegători de cuvinte, le lipseşte orce competenţă de a se pronunţa în materii controversate ale ştiinţei filologice şi de a prescrie naţiunii lor cum să vorbească şi cum să scrie în contra uzului comun, şi dacă totuş în asemenea chestii îşi ridică mînile pentru da sau nu, dovedesc lipsă de conştiinţă.
Şi prin 1904 / 1932 s au făcut auzite voci (Ion Bianu, George Murnu etc.) favorabile extinderii scrierii cu â median: măsura „va lumina şi va menţine latinitatea noastră“, „litera â e frumoasă în deosebire de î“ etc. De fapt, era vorba de „argumente” specifice Şcolii ardelene şi curentului latinist de mai tîrziu, ambele în luptă cu viguroasele ofensive ideologice ale vecinilor maghiari şi slavi. Cum actualmente atît primejdia deznaţionalizării prin maghiarizare a locuitorilor români ai Ardealului, cît şi cea a panslavismului au dispărut, faţă de măsura academică din 1993 de revenire la scrierea cu â median şi cu sunt / suntem / sunteţi se iveşte întrebarea legitimă: qui prodest?
În mod semnificativ, hotărîrea în cauză nu a avut girul celor doi academicieni lingvişti ai momentului, Ion Coteanu şi Em. Vasiliu şi nici al unui membru de onoare al Academiei din Suedia, Alf Lombard. Acesta din urmă şi a comentat decizia astfel: Pare că nu ne putem apropia de scop [i.e. „îmbunătăţirea“ normelor ortografice] mai mult decît au putut reformatorii din 1953 şi 1965. Primii au generalizat folosirea lui î; cei din 1965 au introdus cu tact o rezervă de caracter tradiţionalist [i.e. scrierea cu â a cuvîntului român şi a derivatelor sale]. Eu personal votez, în concluzie, pentru statu quo .
Reputatul lingvist prof. Coşeriu a ţinut să amintească [la Colocviul de la Tutzing din 30 martie – 2 aprilie 1993, unde au participat şi Mioara Avram, Liviu Onu, Flora Şuteu, Ioana Vintilă Rădulescu, Stelian Dumistrăcel] faptul că D sa a scris tot timpul cu î (din i), chiar cuvîntul român, în tradiţia ieşeană a „Vieţii romîneşti“ (ceea ce poate fi verificat şi prin paginile de arhivă publicate în facsimil în nr. 635/24 septembrie 2002 al hebdomadarului bucureştean „Adevărul literar şi artistic”).
Ortografia simplificată din perioada 1965-1993 nu este contrară spiritului limbii române ori evoluţiei fireşti a tuturor sistemelor vii din univers – tendinţa de eliminare a elementelor controversabile, a complicaţiilor inutile etc. Să mai precizăm, oare, că numărul de cărţi şi publicaţii apărute în această perioadă este imens şi, practic, de neînlocuit (deşi academicienii s au grăbit să elaboreze sub presiune un „nou” Îndreptar ortografic şi de punctuaţie şi un „nou” Dicţionar explicativ al limbii române)? Mai grav este că scrierea cu â median este neîntemeiată filologic, fiind nu o „îmbunătăţire“ şi o „noutate”, cum declară adepţii săi, ci, dimpotrivă, un regres ortografic şi un anacronism bazat pe sistemele etimologiste din ultimele decenii ale secolului al XIX lea, cînd, la un moment dat, se foloseau pentru scrierea aceluiaşi sunet [î] literele â, ê, î, ô şi û. Cercetînd cu obiectivitate aspectul ortografic în cauză, hotărîrile din 1904 / 1932 / 1993 sînt ineficiente sub raport metodic şi didactic. Să ne gîndim la principiul fonetic al limbii române (fiecărui sunet îi corespunde, în general, o literă); la regimul derivatelor prin prefixare şi al compuselor prin sudare (deşi conţin sunetul [î] „în poziţie mediană” şi ar trebui scrise cu [â] – cum se recomandă în „noul” Îndreptar ortografic şi de punctuaţie, sub §8 – cuvinte ca preîntîmpinare, supraîncărcînd, reînnoi, neîntinat, bineînţeles, semiîntuneric etc. trebuie supuse, fără nici o explicaţie, unor excepţii la regula abia stabilită, scriindu se „preîntâmpinare” (de ce şi cu [î] şi cu [â]? Care este diferenţa între primul sunet şi al doilea?), „supraîncărcând” (idem!), reînnoi, neîntinat, bineînţeles, semiîntuneric – acestora din urmă de ce nu li se „înnoieşte” ortografia?!); la paradigmele verbale pentru conjugarea a IV a, terminate în -î, de exemplu omorî, coborî, doborî etc. cărora sunetul final [î] devine [â], fără explicaţii, în „omorâi”, „coborâşi”, „doborâră” etc.). Din punct de vedere ştiinţific toate aceste „reguli”, cu excepţiile lor cu tot, constituie nonsensuri, presupunînd aplicarea simultană, într o ortografie ce se vrea standardizată, a cîtorva principii eterogene: cvasietimologic, poziţional, morfologic, estetic… Reverenţa în faţa unui a (chiar) latinesc – argumentează Stelian Dumistrăcel –, propagată prin analogie poziţională (pentru a consolida „privilegiul“ literei â), ne sugerează un autentic fetişism grafic, ale cărui resorturi, mutatis mutandis, pot fi raportate, retrospectiv, la mentalităţi proprii începuturilor scrisului. Orice latinist poate observa inconsistenţa argumentării adepţilor lui â ca provenind dintr un [a] latinesc comparînd grafiile („juste”, să admitem!) câmp< lat. campus, pâine< lat. panem etc. – pe de o parte – şi lângă< lat. longum (?!), vânt< lat. ventus (?!), râuâ” la iniţială, nu pot beneficia, după regula academică pe care o discutăm, de regimul etimologic în chestiune! Dacă în gimnaziu se mai poate explica jongleria transformărilor lui î în â şi invers, în ciclul primar – cînd, se ştie, se pun bazele scrierii – haosul din mintea micuţilor este total, neputînd fi vorba de vreo explicaţie pentru derivatele şi compusele prin sudare (concepte cuprinse în curriculum abia în gimnaziu)! Abia în liceu, elevii obligaţi să scrie (a) coborî, el/ea coborî, dar şi „eu coborâi”, „tu coborâşi“ etc. ori „coborând” şi „coborâre”, realizează, finalmente, doza mare de aleatoriu din măsura ortografică aprobată în 1993… O foarte lungă listă de „reguli” şi „excepţii de la regulă” complică, aşadar, ortografia română în debutul mileniului al III lea fără ca aceia care au decis măsura fără referendum şi fără să ţină seama de părerile filologilor să poată fi traşi la răspundere…
Cei care clamau, prin 1993 „intrarea României în Europa“ dar scriau „fântână”, „sânge“, „gând“, nerespectînd nici etimologia, nici principiul fonetic al limbii române, ar trebui să reflecteze măcar acum la dezamăgirile marilor lingvişti occidentali privind ortografia limbii engleze şi franceze. Redăm, fără comentarii, doar observaţiile lui Antoine Meillet, renumit indoeuropenist şi teoretician al limbii: En effaçant les pédantismes dénués de sens, on allégerait la tâche de l’enseignement aux instituteurs en France et aux maîtres de français à l’étranger, sans changer dans la langue même le moindre détail. (…) La graphie de l’anglais, pire encore que celle du français, tout aussi historique, tout aussi pédante, souvent plus ambiguë, n’a qu’un mérite, celui de mettre en évidence le caractère latin et roman d’une part, germanique de l’autre, du vocabulaire, que la prononciation dissimule . Specialişti contemporani europeni de renume (Klaus Heitmann, Helmut Lüdtke, Giuseppe Picillo ş.a.), care ne au studiat limba, s au arătat surprinşi, la vremea respectivă, de măsura ortografică din 1993, atrăgînd atenţia că schimbările cu pricina vor îngreuna predarea limbii române la universităţile din străinătate. De asemenea, merită să reflectăm la spusele aceluiaşi Eugeniu Coşeriu, fost membru de onoare al Academiei Române (Tübingen), privitoare la gravitatea implicaţiilor pe care le pot avea „îmbunătăţirile“ adoptate de Academie pentru încetăţenirea şi progresele scrierii cu alfabetul latin în teritoriile din afara graniţelor ţării. . Să fie oare aici sursa ocultă a haosului provocat de măsura academică din 1993? Să fie, adică, minţi bolnave care, împotriva cursului firesc al istoriei, al culturii, al limbii române, să planifice şi să pună în practică destabilizări anume în vederea compromiterii, tergiversării procesului de modernizare, de simplificare, de consolidare din aceste domenii?… Greu de crezut!
În privinţa rostirii actuale generalizate sînt / sîntem / sînteţi în loc de „sunt / suntem / sunteţi“, constatate de cercetători, avem dovada că academicienii noştri din 1993 s au înşelat! Observaţia lui G. Mihăilă că Al.Graur scria în 1974 sânt, sântem, sânteţi, aplicînd principiul fonetic al limbii române, se întoarce precum bumerangul împotriva susţinătorilor scrierii paradigmei verbale cu pricina altfel decît se pronunţă cotidian! Este vorba şi aici, desigur, de un latinism, unii specialişti susţinînd că sînt provine nu din persoana I a indicativului latin al verbului sum, ci din conjunctivul de persoana a III a sint. Părerea noastră este că verbul în discuţie este cu mult anterior cristalizării latinei romane, fiind utilizat de strămoşii geto daci încă de prin mileniile II III î.H. În orice caz, un poet de talia lui Mihai Eminescu, în dicţionarul său de rime, nota pentru sînt nu alţi termeni decît pămînt, legămînt, cuvînt ş.a., ceea ce dovedeşte că aşa se pronunţa şi la sfîrşitul secolului al XIX lea!
Referitor la rezistenţa faţă de „noutatea” ortografică propusă de Academie (personal, o admitem doar ca pe o modă grafică trecătoare), trebuie să menţionăm că, spre cinstea lor, reviste de prestigiu precum „Limba şi literatura română“, „Limbă şi literatură“, „Dilema veche“, „Apostrof“, „Observator cultural” etc. ori cotidiane precum „Naţional“, „Evenimentul zilei“ etc. şi mari edituri ca „Humanitas“, „RAO“ – din Bucureşti, „Amarcord“ – Timişoara, „Polirom“ – Iaşi, „Apostrof“ – Cluj ş.a. continuă să publice respectînd integral ortografia simplificată (revista cea mai prestigioasă a Uniunii Scriitorilor din România, „România literară“, promovează încă o ortografie „de tranziţie“, adică atît cu î, cît şi cu â median). La această listă alăturăm şi edituri din Moldova de peste Prut, care au optat, la rîndul lor, fără complexe, la scrierea simplificată cu î median, ulterior deciziei Academiei din 1993: Editura Arc, Firma editorial poligrafică „Tipografia Centrală“ şi Editura Universul – toate din Chişinău.
Am socotit necesare astfel de consideraţii într o carte destinată şi elevilor care se pregătesc pentru examene (de bacalaureat, de admitere la facultate etc.) pentru a i provoca să gîndească şi să decidă în cunoştinţă de cauză, atunci cînd se va ridica din nou – sîntem siguri de aceasta! – problema (re)simplificării ortografiei în limba română.
Pînă la acea revenire generalizată la scrierea simplificată cu î median în toate situaţiile (mai puţin – să admitem – în cuvîntul român şi în derivatele sale), precum şi la respectarea în scris a rostirii de către majoritatea vorbitorilor a formelor verbale sînt / sîntem / sînteţi, le recomandăm tuturor să scrie aşa cum le dictează conştiinţa, chiar dacă articolele §8 şi 113 din Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie au fost modificate începînd cu ediţia din 1995 fără consensul filologilor…
Notă: Materialul reprodus aici este capitolul 1. Argumente pentru scrierea cu ,,î“ median şi cu ,,sînt/sîntem“din volumul meu Perspective critice, vol. I, București, Editura Papirus Media, 2005, pp. 17-21.
București, 28 gustar 2018
Mihai Floarea