Lui Andrei Pleșu i-a displăcut felul in care a abordat Ujică personajul Ceaușescu.
.
Sigur, e poate un inceput atipic pentru o cronică de film, sa mentionez mai intai ce a zis cineva (Pleșu) care nu e critic de cinema, insa e un inceput foarte potrivit in cazul bijuteriei político-psihologico-cinematografice a lui Ujică Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu.
.
Filmul lui Ujică e deconcertant, e drept, atât pentru români, cât si pentru spectatorul străin, mai întâi pentru că nu face nicio concesie, nici estetică, nici narativă, nici politică. Faptul că nu aduce vreo judecată morală sau politică si că nu oferă (aparent) nicio grila de interpretare îi dă un aer de facilitate care ascunde uriașa muncă din spate, precum si alegerile radicale si dureroase pe care autorul a trebuit sa le facă. (Una din acestea, deloc vizibilă in varianta finală a filmului, e faptul ca s-a renunțat la un comentariu citit, la un “voice over” mai convențional care l-ar fi ghidat pe spectator si ar fi justificat satifăcător titlul “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”.)
.
.
Nicio concesie, asadar, si nimic explicativ sau discursiv; niciun fel de comentariu. Evident, multe din personajele care se perindă pe ecran nu sînt identificabile pentru spectatorul de azi… nici măcar pentru cei in vârsta, care i-au mai uitat. DVD-ul, cu un grafism splendid, editat de Mandragora, oferă o cărticică somptuoasa cu numele, poza si biografia in mai multe limbi a tuturor celor care apar in film, insa spectatorul real, prins de ritmul hipnotic al “autobiografiei”, nu are nevoie de așa ceva. Vreme de trei ore (da, da, 3 ore) el stă lipit in fotoliu urmărind ascensiunea momâiei molfăitoare Nicolae Ceaușescu si a dublu-momâiei lui de nevastă pe fundalul lașității congenitale a unei întregi națiuni amorfe.
.
Munca de arhivă e impresionanta, incepand de la perindarea populației transformate în șeptel prin fața cadavrului lui Dej (cu Ceaușescu deja in prim rang la purtatul coșciugului), un Ceausescu ridicol și agramat de la inceput, spunând “pretin” si făcând dezacorduri gramaticale, dar acceptat servil de întreaga mașinărie a partidului și statului care îl flatează, treptat, atât de obscen și fără limite încât golemul dezarticulat începe sa creadă in adorația ce i se arată.
.
.
Acum, ca sa revenim la debutul acestei cronici: ce i-a displăcut lui Pleșu ? Lui Pleșu i-a displăcut profund ca Ujică a zis intr-un interviu ca Ceauşescu era „marxist, patriot-naţionalist (ca toţi românii, a adăugat intervievatul), consecvent şi necorupt”.
.
Si de aici Pleșu se lansează intr-o demolare dirijata împotriva persoanei regizorului : Ujică a fugit din țară in 1981, precizează Pleșu, ba chiar zice cu sarcasm apasat: “dacă ar mai fi rămas în România, n-ar mai fi ajuns, probabil, la subtila înţelegere pe care i-a dat-o distanţa”…
.
Și mai spune Pleșu, într-un articol in Adevărul: “Noi n-avem nevoie de cinematografie ca să pricepem cum a fost sub Ceausescu…”
.
Ba da, avem nevoie. In realitate, filmul lui Ujică ne ajuta foarte mult sa înțelegem cum a fost sub Ceaușescu, arată urîțenia lașă a societății de atunci (si de azi), ba chiar o face cu o rigoare estetică fără falie.
.
Flmul prezinta un montaj splendid din punct de vedere vizual, o bandă sonoră ascetica si elegantă, ba chiar rigoarea estetică merge pina la a lăsa total mute scenele filmate in peliculă cărora nu li s-a găsit banda sonoră (cu rezerva unei mici afectări atunci când trebuie sugerat, pe fond negru si tipete antice, cutremurul din 1977).
.
Nimic nu e subliniat grosolan in film, nimic nu e demonstrativ. Îl ghicim pe Ceausescu din succesiunea simpla a scenelor brute… Autismul lui Ceausescu, prostia lui abisală, dogmatismul ideologic si lipsa lui de sofisticare le vedem scena dupa scena… Felul in care se refugia in clișee ideologice… Momentul in care e pierdut in propriul său palat, descoperind, in mijlocul arhitectilor si muncitorilor, ca palatul e mai mare decât credea… (“Pe machetă nu părea așa”… zice el uluit.)
.
După care filmul se termină abrupt si discutabil in mijlocul scenei “procesului” din decembrie 1989… sau poate e mai bine așa, pur si simplu o cortină trasă brusc.
.
Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu – portretul unei națiuni.
.
—-
8 Responses to “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (Andrei Ujică) : portretul unei națiuni…
Respectul meu pentru această abordare (cu adevărat) “igienică”!
Si de la mine un compliment pentru acest articol… bun ca o briza de aer curat si rece.
[…] https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/ […]
Foarte greu, spre imposibil, să nu devii părtinitor în cazul evenimentelor la care ai fost contemporan. Poziţia lui Andrei Ujică este cea a chirurgului care-şi operează o rudă apropiată, fără să aibă nici un fel de sentimente.
[…] https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/ […]
[…] https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/30/autobiografia-lui-nicolae-ceausescu-andrei-ujica/ […]
[…] deloc să văd că aveam dreptate. Cu totul altceva este când ai de-a face cu un film cum a fost Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu al lui Andrei Ujică, unde avem o structură și o estetică și un tratament tematic coerent al […]
Bun Ujica, dar bun si Pleșu. Autorul articolului mai puțin. Meciurile personale (cu Pleșu, in acest caz) strică judecata asupra filmului. Citatele din Pleșu sunt trunchiate și interpretate malițios. De ex la faza cu noi nu avem nevoie de cinematografie… era in contextul că spre deosebire de americani, noi nu avem această nevoie ca să înțelegem dictatura…. simt că îmi pierd timpul cu dvs, domnule Alexe.. Spor la marea operă de pe Facebook dragă Scriitorule!