Image

Ce ciudat cã atîtea generatii de lingvisti, de la Scoala Ardeleana incoace, nu au vazut etimologia simplã a  “cãrãbuşului“!… Scoala Ardeleanã o ghicise, iar Sextil Puscariu dãduse etimologia corectã din lat. scarabaeus, dar ea a pãrut fortatã.

 

Dat azi in dictionare fie ca “fãrã etimologie“, ori ca fiind -aparent convingãtor- turcescul karabaş = “cap negru”, cãrãbuş (gr. κάραβοϛ, lat. (s)carabaeus) este in mod limpede unul din cele mai vechi imprumuturi greco-latinesti in limba ce avea sa devina româna.

 

Cã el vine din cea mai adîncã antichitate si ca e inrudit cu lat. scarabaeus si cu gr. κάραβοϛ avem ca dovadã faptul ca cei doi a neaccentuati au devenit ã, iar –s final s-a şopotizat în –ş… Dacã ar fi fost un turcismkarabaş recent (care de altfel in turca nu desemneaza un gîndac, ci vite cu capul negru), atunci el ar fi fost împrumutat tel quel si ar fi fost carabaş, la fel cum au fost împrumutate caraghios, caraghioslîc, calcan, calapod si o grãmadã de alte turcisme si grecisme recente în care a neaccentuat nu s-a mai închis în ã precum în imprumuturile din antichitate, procesul nemaifiind productiv în epoca recentã.  In schimb, precum latinesculspiritus care a dat: spiridύş, tot asa latino-grecul κάραβοϛ (imprumutat si in latinã cu un s– protetic initial scarabaeus) a dat cãrãbύş

 

Si-apoi domnii etimologisti n-au vazut probabil niciodata un cărăbuş, care nu e negru, ci verde-auriu. Rãdaşca e în schimb neagrã si hîdã, iar etimologistii orãşeni probabil ca le confundã.

 

Derivatia foneticã e simpla si impecabila, si cu toate astea spun de douã sute de ani despre el ca n-are etimologie, sãracuţul de “cărăbuş de aramă“, despre care scria Blaga cã “vrea să îl luăm în seamă“.…

 

——————