ImageΕν πρoσώπῳ Χριστοῦ / [En prosopο Khristou] / lat. In persona Christi, spune Apostolul Pavel in Epistola II către Corinteni (2, 10), folosind termenul de față, figură, πρóσωπον, prosopon, pentru persoană.

Mască = persoană… Umblăm cu toții mascați, dar masca, mascara e un cuvânt tardiv. Pentru mască latinii foloseau fie înspăimântătorul nume de monstru și moroi: larva (de unde deviza lui Descartes: Larvatus prodeo = “Avansez mascat”), fie: persona. “Mascat” se spunea așadar, în epoca clasică, fie larvatus, fie: (im)personatus. Orice persoană e o mască pentru latini.

Noțiunea de persoană e veche în filosofia europeană, iar termenul latinesc, persona, e foarte instructiv, întrucât, sub influența lui πρóσωπον, prosopon grecesc, care inițial desemna doar fața (πρóσ-ωπον, ceea ce se află înaintea ochilor), latina a dat același sens lui persona, care era… masca actorilor de teatru.

In privința lui persona, modernii au lepădat etimologiile forțate ale anticilor și îl consideră pur și simplu un împrumut etrusc, ipoteză întărită de descoperirea, într-un mormânt pictat etrusc, a unei fresce reprezentând un sinistru personaj mascat numit Phersu.

Image

E legitim să ne închipuim că dacă personajul era suficient de frecvent în pantomimele etrusce care au dat teatrul roman, numele lui a putut deveni generic pentru personaj de teatru, persona. E ceea ce s-a petrecut în româna veche cu irozii, de la personajul lui Irod.

Ambiguitatea lui πρóσωπον, prosopon grecesc, în același timp față și persoană, a influențat profund și limbile slave balcanice, unde obraz și lice au luat ambele sensuri de persoană și chip. Prin slavi, a fost influențată și latinitatea balcanică. Astfel, din limba neolatină dalmată, dispărută astăzi, a rămas în dialectele croate de la Adriatica termenul de faca (fața) pentru o persoană. Splitska faca e un localnic de vază din Split. La fel, în româna nord-dunăreană: fețe bisericești, pentru ierarhii de rang înalt.

Că evoluția lui față spre persoană în română, precum în față bisericească, nu a venit direct din greacă, ci prin intermediul slavilor, o arată și faptul că în contactul tardiv cu grecii fanarioți πρóσωπον, prosopon, rămas probabil dintr-un compus ce desemna o cîrpă cu care se șterge fața, a ajuns să desemneze în română… cîrpa însăși, prosopul.

Aceeași greacă fanariotă ne-a adus și termenul de persoană, ipochimen, care, precum în evoluția din latină care a dat persona, desemna la origine… actorul, hypokeimenon, cel care dă replica.

——-