image

Brejnev…

—

Intr-una din cartile sale – cred ca era Catastroika -, raposatul disident rus Aleksandr Zinoviev povestea ca primul sau soc atunci cind s-a exilat in Occident a fost sa deschida televizorul si sa vada o emisiune, sau stirile, despre un eveniment petrecut la Moscova si unde apareau Brejnev si membri ai guvernului sovietic. Ceea ce l-a zdruncinat pe Zinoviev si i s-a arãtat ca o dovada de atrofie mintala a acelui Occident la care visase a fost sa auda comentariul pe un ton neutru si politicos al crainicului sau ziaristei care prezenta evenimentul.

Nu, ziarista nu pufnea de rîs sau indignare zicînd „Brejnev“ si pronuntand numele si atributiile ministrilor sovietici din guvernul de atunci. Spune Zinoviev: „nu-mi venea sa cred ca persoane intregi la minte pot lua in serios comedia aia; tremuram de manie greu stapanita; ma intrebam: oare ei nu vad figurile alea de batracieni posaci? Ei nu vad incompetenta slugarnica stampilată pe feţele de lachei si irozi? Cum poti sa zici pe un ton serios: „ministrul cutare“ fara sa te îneci in chicote isterice? Ce lume-i asta unde esti mintit prin conventie si maniere? De ce nu sînt aratate cu degetul delictele faciale?“

Inainte de a se fi ajuns la decriptarea CV-ului unor ministri din noul guvern al României si de a cheltui bani pe telefoane in America pentru a verifica daca numele unei universitati e bine scris, ar fi fost de ajuns sa îi examinam in poza, sau sa îi vedem vorbind la televizor. S-a tot discutat inutil despre Mona Pivniceru, cand de fapt delictul facial era evident. Personal, cind eram în facultate, daca intram la un examen si vedeam in colegiul de la catedra o doamna cu coafura à la David Bowie si cruciulita la gît renuntam si ieseam imediat.

Desigur, vor fi unii care vor racni: astea nu-s criterii, nu poti instaura delicte faciale si estetice doar pentru ca ai tu traume cu oxigenarea. Realitatea e insa ca in cazul politicienilor ele ar functiona la fel de bine ca orice alte criterii mai traditionale. La urma urmei, exista o scoala de politologie care afirma ca in democratiile noastre moderne, functionarii publici, ba chiar si membrii guvernului, ar trebui trasi la sorti, ca in Atena antica. Daca o persoana poate fi aleasa la intimplare ca jurat la tribunal, ea n-ar avea, statistic, mai putine competente decit o alta aflata pe listele de partid pentru a conduce un minister. Sint semne care nu inseala si care, daca le-am aprecia, ne-ar scuti de dat telefoane inutile prin strainatati.

—-