ImageAtiq Rahimi, scriitor si cineast afgan ajuns in Franța in anii 1980 si care   in scurtul său roman Pământ și Cenușă (Earth and Ashes, 2000, o nuvelă mai lungă, de fapt), Atiq așadar reușise un tur de forță, un nou stil narativ: un roman scris in întregime sub forma interpelării cuiva… Naratorul nu se exprima decât la persoana a doua: “Te-ai oprit la marginea drumului… Te-ai uitat, dar nu venea niciun camion” etc…

Dupa doua pagini, cititorul se întreabă cine vorbește acolo si așteaptă o schimbare de ton in capitolul urmator… dar de fapt tot romanul e scris la persoana a doua. Ei bine, nu numai ca ansamblul funcționează captivant si hipnotic, dar si filmul pe care Atiq l-a scos din acel roman funcționează, in primul rând pentru ca el, regizorul, a renunțat la ceea ce făcea specificitatea prozei: a renunțat la vocea care vorbește la persoana a doua. A iesit un film decent despre o istorie trista si familială din Afganistanul etern.
.
A urmat romanul sau scris direct in franceză, Pierre de Patience (2008), romanul prin care Atiq Rahimi este acum primul om care a scris despre sexualitatea femeii afgane. A luat si premiul Goncourt pentru asta, devenind unul din acei scriitori veniți din afară, meteci, imigranți, care au adoptat franceza intr-un moment de gol al literelor si de declin al acestei limbi, precum Jonathan Littel sau Matei Vișniec.
.
Ce se întâmplă in Pierre de Patience? Nu mare lucru, in afară de multă ură demnă in interiorul cuplului si sex nearătat (ocazional, in afara cuplului). O fată, o femeie, monologhează lîngă cadavrul viu al soțului ei cu câteva decenii mai in vârsta, o legumă paralizată care trebuie ingrijita in permanenta, in vreme ce prin curte trec bande de mujahidini si revoluționari islamisti bărboși.
.
Ca intr-un anume roman de Moravia (din care autorul s-o fi inspirat) femeia face sex cu oameni aproape sub ochii paraliticului neputincios. La urma se razbuna fără putință de reconciliere.
.
Golshifteh Farahani, actrița iraniană care ține filmul, este splendidă. O frumusețe insuportabilă, care ii face iertat jocul repetat artificial. Nu e vina ei. Filmul nu e altceva decât un monolog filmat – e greu sa-ți păstrezi credibilitatea vreme de aproape două ore cand trebuie sa te intrebi cu voce tare: “De ce fac asta?”, sau sa spui repetat: “Unde-i Coranul?”, prefacandu-te ca-l cauti, cand de fapt odaia paraliticului nu are decât o saltea și o poliță.
–
image
—

Un film turnat in Maroc (insa foarte credibil vizual in privința decorurilor), dar care nu o să ruleze niciodată in Afganistan, une e presupus a se petrece. Nu doar pentru ca se sugerează sex, ba chiar sex plătit, însă actrița e iraniană si nu se poate lepăda de enervantul ei accent de Teheran. Desi limba, in Iran si Afganistan, e aceeasi, afganii nu ii suporta pe snobii de iranieni care ii privesc de sus. E ca si cum un film presupus a se petrece in Moldova, pe la Orhei, ar avea ca eroină o actriță cu accent bucureștean. Cunosc  oameni care ar ieși din sală hohotind.

Merita insa văzut. E un nou soi de orientalism, practicat de oameni care vin de acolo.

—

image