image

Un mare cotidian international (International Herald Tribune) a publicat odata, in rubrica sa culinara, un articol pe care de cate ori merg in Romania il fotocopiez in multe exemplare si il impart tuturor prietenilor, ba chiar il distribui chelnerilor si patronilor de restaurante si crasme pe la care merg. Articolul cu pricina se numeste simplu: “Va rog sa mi-l serviti rece!…”. Era vorba, desigur, de vinul rosu. Nu-l cunosc pe autor, nu-i mai vazusem numele, dar citind articolul m-am simtit razbunat. Razbunat de tot snobismul insuportabil al chelnerilor posaci si al chelneritelor ofensate, si de toate verile petrecute in Romania, veri in care, pe 40 de grade la umbra, chelnerul aducea inevitabil un vin rosu care avea temperatura unui ceai de musetel in care s-a turnat gudron.

“Puneti-l un pic la rece”, rugam deznadajduit, desi anticipam figura mincinos surprinsa si dispretuitoare: “Vinul rosu nu se pune la rece… ăăă… dom’le”. “Dar va rog eu”, insistam patetic, “doar eu il platesc”. Raspunsul insa cadea categoric: “Nu se poate” sau “Nu e voie”. Daca ar trebui sa se certe pentru fiecare “Nu se poate”, “Nu e voie” pe care le aude in fiecare zi, romanul ar trebui sa traiasca intr-o isterie permanenta (desi unii chiar astfel traiesc). Pornind de la refuzul chelnerilor romani de a pune la rece un vin pe care eu vreau sa-l beau asa cum am chef, mi-au revenit treptat in minte tot felul de alte interdictii absurde. La unele crasme nu e voie sa misti scaunul intr-o alta latura a mesei, intrucat patronul a decis ca scaunul trebuie sa stea acolo unde este. Sau nu vrea nimeni sa dea muzica mai incet, desi esti singurul client din sala.

Ori, tot asa, sa-l fereasca Domnul pe cel care cere un ingredient in plus sau in minus in mancare, de exemplu: “Va rog sa nu-mi puneti sos”. Au trecut doua decenii si mai bine de la caderea comunismului, deci o generatie, insa si astazi raspunsul la o asemenea cerere este cel mai adesea: “Nu pot sa nu vi-l pun, pentru ca asa e reteta. Uitati ce facem, eu vi-l pun, dar dumneavoastra nu-l mancati, unde-i problema? Dati-l la o parte“. La o pizzerie celebra, unde comandam doua pizza diferite pentru luat acasa, dintre care una, potrivit meniului, avea un ou in mijloc, am cerut ca acel ou sa fie pus pe cealalta pizza sau, daca nu, sa se puna atunci si pe cealalta unul, pe care il voi plati separat, lucru pe care chelnerul l-a refuzat cu indignare, uitandu-se la mine de parca n-as fi fost intreg la minte. Nu se putea deplasa acel ou! Asa incat, articolul care recomanda ca vinul rosu sa fie pus sistematic la rece m-a facut fericit.

Desigur, se poate argumenta ca anumite vinuri rare, scumpe si vechi, unele grands crus, trebuie intr-adevăr baute la temperatura camerei, pentru a permite izului sau nobil sa infloreasca, dar uniformizatele vinuri in serie pe care le bem zilnic nu au nevoie de asemenea precautii. Rareori am petrecut momente mai atroce decât acasă la un snob care poseda chiar si un termometru special pentru a decide daca vinul nu coborâse cumva sub nu stiu cate grade. La mine acasă vinul roșu stă unde ii e locul: in frigider. Si nu stă mult, asa încât se răcește doar cat trebuie, cat sa fie plăcut asa cum ii e menirea si rostul.

Imi amintesc de o zi de vara sufocanta la Vama Veche, cand chelnerul mi-a adus un vin rosu care parea a fi fost fiert de mai multe ori si care tocmai atunci incepuse sa coboare treptat spre temperatura corpului. L-am rugat, deja descurajat, sa-l puna la rece. Mi-a raspuns, previzibil si aproape mânios, ca asa ceva nu se face etc., dupa care, vazandu-mi fata disperata, s-a mai inmuiat si mi-a oferit, crezand vadit ca-mi face o mare favoare, dar in mod absolut ilogic: “Nu pot sa vi-l bag la rece, ca-i rosu. Dar daca vreti, va aduc cubulete de gheata sa puneti in el“.