Image

Cineastul meu român preferat?
Cristi Puiu…

Cum? E nebun și asocial? De fapt voi habar n-aveți ce-i aia creație. E o asceză acolo, ursuleților. De când trebuie ca asceza să aibă un element social?

Cristi Puiu e excesiv si obsesional. Când în sfârșit vă vine cineva pe măsura psihozelor neamului, nici măcar nu-l recunoașteți.

Așadar: întreg “noul val” românesc excelează in filmarea ororii cotidiene, insa numai Cristi Puiu știe sa o incarneze. Niciun alt actor nu ar fi fost atât de convingător si de înspăimântător in același timp, atât de atroce de real in rolul acelui om golit, banalul Viorel, cu gesturi mecanice, un asasin posac in care nu simți de la inceput decât un vid total si o durere fără nume. Un om cum vezi atâția alții pe strada si in metrou.
.
Cunoasteam, ca mai toată lumea, trama filmului inainte de a-l vedea, ma așteptam la scenele de violență tristă si la faptul ca in trei ore de film nimeni nu va zâmbi sau surîde. Știam si că scrisul tern al filmului l-a facut neatragator pentru publicul românesc, dar nu ma așteptam ca aspectul deranjant al filmului sa nu rezide in însoțirea complezentă a asasinului metodic, ci în felul necomplezent în care e filmată societatea din jurul lui.
.
De la început, încă din prima scenă in care auzim miorlaiturile agasante ale unei mame si ale fetiței sale știm că asta nu  prevestește nimic bun. In mod doar aparent paradoxal, Aurora nu e un film despre psihologia unui asasin, ci unul despre familia românească si societatea spartă, neprietenoasa, promiscuă din jurul ei, construită din alveole familiale golite de afecțiune.
.
Cristi Puiu are abilitatea de a nu pune in scenă nimic excesiv, nimic grotesc. Nu asistăm la scene de violență familială altfel decât verbale (de ex. mama care își admonestează copilul ce a inundat, fără să vrea, baia,  cu un sinistru “am să-ti tai mainile”), dar relațiile dintre personaje nu sint, de la început pînă la sfarsit, altceva decât răceală, acreală, iritare sau indiferență.
.
In final, pînă si predarea asasinului in mâinile poliției (dupa ce șade o vreme in stradă să mănânce o placinta cu brânză) sfarseste in derizoriu administrativ si molcuț, incluzând si obsesia românească cu curentul (pe asasin “îl trage” in spate, la interogatoriu, de la ușa rămasă deschisă).
.
“Un act de curaj si o sinucidere comercială” era formula admirativă din Libération atunci cand filmul a fost prezentat la Cannes. Ar trebui adăugat: de o foarte mare rigoare estetica si formală. De ce nu a plăcut in România? Pentru ca românilor le place sa se privească numai in oglinzi frumoase… Inca mai cred ca filmul trebuie sa fie sublimare, iar nu eliberare…
—